VENEDI, ANTI SAU SCLAVENI?...

O scurtă incursiune în istoria slavilor timpurii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2011-06-01 | |

VENEDI, ANTI SAU SCLAVENI?...

(Eseu)

«Erau altfel pentru că trebuia să fie altfel…»
(Sorin PALIGA)


Citind cartea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos», publicată la editura Cetatea de scaun de la Târgovişte și semnată de domnii Sorin Paliga (de la Catedra de Limbi slave a Universităţii Bucureşti, nu știam pe atunci că voi avea onoarea, ca domnia sa să-mi fie profesor) și Eugen S. Teodor (cercetător al muzeului de istorie), am rămas foarte plăcut impresionat de faptul că în această excelentă lucrare am găsit o mulțime de răspunsuri la întrebările pe care eu în primul rând ca slav și în al doilea rând ca scriitor și jurnalist aparținând unei etnii slave nu mi le-am pus niciodată. De fapt întrebările le-am găsit gata puse în prefața lucrării, semnată de către prof. dr. Sorin Paliga: «…cine erau slavii? cum trăiau ei? unde s-au format? (…) ce idiomuri au stat la baza «limbii slave comune»? sau nu a existat nicio «limbă slavă comună?...».
«Istoria slavilor este, pentru oricare intelectual român, obiectul unei atracții speciale…» – sunt de părere autorii lucrării amintite mai sus. Din păcate pe mulți dintre noi (mă refer la ucrainenii din România și nu numai) ne interesează mai mult evenimentele istorice petrecute după formarea Rusiei Kievene sau lucrările unor autori, care reușesc să creeze mare vâlvă cu subiecte precum că Iisus Hristos a fost huțul și că de fapt huțulii de astăzi sunt urmașii galileienilor (huțulii în ucraineană гуцули, transliterat huțulî – sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția) sau cum prezintă Yurii Canigin în cartea sa «Drumul arienilor» că părintele ucrainenilor este însuși Iafet, unul dintre cei trei fii a lui Noe, iar ucrainenii sunt o supernație.
Din lucrarea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos» aflăm că slavii, în definiția curentă, sunt o ramificație est-central-europeană, de tip satem (de la cuvântul avestic satam «o sută»), a marelui grup indo-european, iar limba slavă face parte din grupa balto-slavă, alături de grupele traco-iliră, frigiană, armeană, dardică și indo-europeană a ramurei răsăritene satem, a limbilor indo-europene. Mai exista și o ramură occidentală a limbilor indo-europene denimită centum (de la cuvântul latin centum «o sută»), din această ramură făceau parte grupele: germanică, celtică, italică, greacă, toharică și anatoliană. Grupa baltoslavică era formată din subgrupa baltică din care făceau parte limbile vechea prusiana, lituaniana și letona, și din sub grupa slavă care se împărțea în trei arii: sud-slava cu limbile (slava veche), bulgara, macedoneana, sârbo-croata și slovena; vest slava cu limbile sârbo luzaciană, cehă, slovacă și polonă și din aria est-slavă căreia îi aparțin limbile: ucraineană, rusă și bielorusă.
Cercetătorii Sorin Paliga și Eugen S. Teodor ca și majoritatea cercetătorilor sunt de părere că «vatra de formare», Urheimat-ul în termenul german consacrat, (homeland, pravlast) al indo-europenilor a fost la nord și nord-est de Marea Neagră: «într-un spațiu vast, între Marea Neagră, Munții Caucaz, Marea Caspică și Munții Ural (...) Nici nu poate fi vorba de a trasa frontiere politice pentru acele timpuri, ci numai de a schița, pe baza analizei comparative coroborate cu descoperirile arheologice, un teritoriu unde s-ar fi putut dezvolta cultura primilor bindo-europeni. Sigur, nu este vorba de o vatră limitată de niște coordonate geografice clare, precise, ci de un vast spațiu geografic unde, gradual, a avut loc o tendință unificatoare în jurul unei ideologii de cuceritori războinici în permanentă mișcare».
Trecând peste teoria arheologului lituanian Marija Marija Gimbatus despre Vechea Civilizație Europeană și peste Teoria proto-boreală, mai puțin credibilă în lumea cercetătorilor, a lingvistului rus Nikolaj Dmitrievič Andreev, prezentate de câtre autorii lucrării susamintite, ne vom opri asupra teoriei balto-slave, care susține că slavii alături de baltici au format până la un anume moment al istoriei, o comunitate etno-lingvistică destul de mare și că slavii reflectă continuitatea unor grupuri etnice relativ disparate, fără un anume contur arheologic, reprezentând comunități umane de la nord de arealul daco-get, localizabil undeva la nord de Bucovina de azi.
Despre slavi, anticii nu știau mai nimic. Tacit menționează, prin anul 98, că «la răsărit de germani se află un grup numit de ei Venedi, adică – au interpretat modernii – precursorii slavilor». La fel și Pliniu cel Bătrân va menționa despre venezi. Mai târziu, în secolul al VI-lea Procopiu din Caesarea îi va consemna cu numele de anți și sclavini iar Iordanes spune că venezii se trag din același trib care poartă trei denumiri: venezi, anți și sclavini.
«Au fost acești venedi totuna cu proto-slavii? (...) Și, dacă da, unde » – Se întreabă autorii lucrării despre lingvistica și arheologia slavilor timpurii. Iată și răspunsul lor: «Slavii sunt un popor vechi, a căror vatră de formare trebuie să fi fost fie în sudul și sud-estul Poloniei istorice (deci incluzând și sud-vestul Ucrainei de azi), fie ceva mai la est, în zona vest-centrală a Ucrainei de azi. Fie, ca un compromis, pe tot acest spațiu vast de la nord și nord-est de Carpați».
Slavii apar în istorie ceva înainte de anul 550. «Cert este că în migraţia lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula» (Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004).
Tot din această sursă aflăm că în noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcţiei eligibile de jupan în funcţie ereditară – cneaz –, iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Apariţia slavilor în istoria Europei şi divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională şi cea răsăriteană au influenţat covârşitor viaţa localnicilor şi au produs şi mişcări populare. Astfel se exprimă just cronicarul bizantin Procopiu de Cezareea (secolul VI), că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supuşenia imperială bizantină”. E deci firesc faptul că se vor stabili legături de prietenie şi convieţuire paşnică între autohtoni şi slavii veniţi, sau între slavii localnici şi refugiaţii veniţi în regiunile lor. Şi astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde uşor şi printre localnicii europeni. Cu această ocazie, slavii au venit şi în contact cu creştinismul, care va avea un rol însemnat în viaţa lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu ruşii una sunt şi că şi Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au aşezat moravii, slavi de origine.
Pe la începutul celui de-al șaselea secol după Christos, apar sclavenii «Slavii să fie aceștia?» – se întreabă retoric cercetătorii S. Paliga și E.S. Teodor. Sclavini, Sclaveni, Sclavi veneu de peste Dunăre din Barbaricum, adică erau barbari, vorbeau limbi de neînțeles, nu erau de încredere – «adică străini, barbari, necreștini – sau portretul dușmanului tipic (…) este relativ clar că, dintre cele trei etnonime (venedi, anti, și sclaveni n. a.) folosite cu referire la slavi, unul singur (sclavenus, sclavus) are un etimon cunoscut și acceptat (…) Etnonimul va fi circulat, nu ne putem îndoi, la nivel colocvial, după cum stă mărturie forma românească șchiau, pl. șchei, perpetuarea formei latine colocviale sclavus, sclavi. Forma este astăzi învechită, dar se păstrează în toponimie, cel mai cunoscut fiind Șcheii Brașovului «slavii din zona Brașovului».
Mai departe, cei doi cercetători sunt de părere că primii care au folosit forma sclavus cu referire la nou-veniții dinspre nord erau romanicii răsăriteni, protoromânii. Etimonul pare să fie chiar slav slověninъ, pl. slověne «slav», deformat ca sclavenus, sclavinus, pl. sclaveni, sclavini. «E drept, acel c epentetic (neetimologic) nu este comod, dar – după știința noastră – este singura etimologie acceptabilă/ păstrarea acestei rădăcini, derivătă de la slovo «cuvânt», ar fi un argument suficient pentru a postula ideea că, în secolul al VI-lea, grupurile slave care au intrat în contact cu romanitatea răsăriteană foloseau efectiv acest nume ca epitet tribal: «cuvântătorii», adică «de-ai noștrii, cei cu care ne putem înțelege».

http://www.youtube.com/watch?v=qIlp1hvsvig&feature=player_embedded

Imn pentru Maramures

In Rona infrunzesc gorunii - versuri Mihai Traista

«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI

«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI

Însuşi «Thalassa...! Thalassa...!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri, soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privi­le­giu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.

Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?... despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.

La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.

În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului de pescari în anii comunismului», însă ațățat de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!... Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.

În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…

Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor – «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»

Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»

Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»

Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»

Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.

Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» – Silvia Zabarcencu își crează personajele în antiteză, nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».

Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?... Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…

Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!

Urmele strămoşilor uitaţi

Mihaylo Koţiubinskyi

MEMORIALUL DURERII

Memorialul durerii DVD1 partea 1 - Primii partizani http://www.megaupload.com/?d=1Q19M8XE http://www.56.com/u69/v_NTc5NDU1MDY.html - Vizionare Memorialul durerii DVD1 partea 2 - Recurs in cazul Motrescu http://www.megaupload.com/?d=Z41RHQBJ http://www.56.com/u12/v_NTc5MzAyMjU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD1 partea 3 - Baietii din munti http://www.megaupload.com/?d=EZ4LH3ML http://www.56.com/u87/v_NTc5MzAzMDA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 1- Mogos si Mazilu http://www.megaupload.com/?d=XNE4QTBZ http://www.56.com/u85/v_NTc5MzA0NzQ.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 2 - Studentii http://www.megaupload.com/?d=RZQMI8W9 http://www.56.com/u29/v_NTc5MzA2ODI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 3 - Drumul spre Grecia duce la Jilava / Demonul din Calimara http://www.megaupload.com/?d=S1W2YN5F http://www.56.com/u12/v_NTc5MzA3NTM.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 1 - Marea finanta, in process http://www.megaupload.com/?d=KGXJ4PMQ http://www.56.com/u80/v_NTc5MzA5MDk.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 2 - Sa nu ne razbunati http://www.megaupload.com/?d=1BU0O183 http://www.56.com/u19/v_NTc5MzEwMjQ.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 3 - Experimentul Pitesti /Procesul elitelor politice http://www.megaupload.com/?d=X59Q8T7C http://www.56.com/u27/v_NTc5MzExMjA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD4 partea 1 – Deportarea http://www.56.com/u91/v_NTc5MzEzNjA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD4 partea 2 - Sistemul concentrationar/Noua academie http://www.56.com/u91/v_NTc5MzE0NDg.html - Vizionare Memorialul durerii DVD4 partea 3 - Drama bisericii greco-catolice http://www.56.com/u63/v_NTc5MzE1MDg.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 1 - Cu dumnezeu in catacombe http://www.56.com/u26/v_NTc5MzE2NDc.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 2 - Un spatiu insetat de libertate/Colectivizarea http://www.56.com/u94/v_NTc5MzE3MTU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 3 - Noaptea de inviere in minele de plumb http://www.56.com/u88/v_NTc5MzIwNjE.html - Vizionare Memorialul durerii DVD6 partea 1 - Lagarele din Balta Brailei http://www.56.com/u24/v_NTc5MzIxNzM.html - Vizionare Memorialul durerii DVD6 partea 2 - Voi stati si va uitati si pe Dunare curg cadavre http://www.56.com/u70/v_NTc5MzIzOTU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 1 - Viteaza din Nucsoara http://www.56.com/u49/v_NTc5MzI0NjI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 2 - Corneliu Coposu: un destin / Daca zidurile ar putea vorbi http://www.56.com/u98/v_NTc5Mzg5MzU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 3 - Povestea Anitei Nandris din Bucovina http://www.56.com/u53/v_NTc5Mzk1MDY.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 1- Evadarile din gulag - Ion Ioanid, Tudor Greceanu http://www.56.com/u76/v_NTc5Mzk5Njk.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 2 - Mosu / Paul Goma http://www.56.com/u84/v_NTc5NDAyNDE.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 3 - Mosu / Paul Goma http://www.56.com/u25/v_NTc5NDA0NDY.html - Vizionare Memorialul durerii DVD9 partea 1- Totul despre 15 noiembrie 1987 / Doina Cornea http://www.56.com/u29/v_NTc5NDA4OTA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD9 partea 2 - Un cetatean de onoare http://www.56.com/u27/v_NTc5NDExNTI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD10 partea 1- Gheorghe Ursu http://www.56.com/u36/v_NTc5NDEzMzc.html - Vizionare Memorialul durerii DVD10 partea 2 - Un ziar de la Bucuresti la Washington http://www.56.com/u28/v_NTc5NDU3Mjk.html - Vizionare

Imagini de la Centrul Cultural Ucrainean din Bucureşti

ÎNTÂLNIRE CU CITITORII

28 noembrie 2o10

De la stănga la dreapta: M.Traista, M. Mihailiuc, Y. Verbiţkyi, N. Corsiuc.

Ce caută acesta printre noi?...

M. Traista cu colegii de la grupa ucrienană.

Y. Verbiţchi şi colegele lui M. Traista

M. Traista şi Ivasek Rahovan

Primele dureri

Se zvoneşte prin tot felul de zapisuri şi pisanii prăfuite, precum că eu Mihai întâiul şi singurul prunc şi domn al curţii părinteşti dintr-un mic cătun din Maramureş, m-aş fi lumit în anul Domnului unamienouăsuteşaizecişicinci, într-o dimineaţă vestită de cocoşii bunicii Maria, în mijlocul lui cireşar, când cireşul păsăresc al aceleiaşi curţi, plângea cu lacrimi de cireşe înrourate.
Bunica Maria spunea, că de fapt, eu am început de acolo, de unde s-a sfârşit tăcerea, ca un răspuns al Maicii Domnului, la o rugă lungă de douăzeci de ani, al celei sterpe, devenită născătoare de prunc.

* * *

Trei primăveri la rând, cireşul păsăresc, beat de fericire, ningea păsăreşte peste capul meu bălai, cu dalbe flori de ie al neînceputelor fecioare, iar în a patra primăvară, barda, poate prea ascuţită, a tatălui meu, muşcă câineşte din lemnul de culoarea cerii a dragului meu prieten.
Astfel a fost săvârşită prima durere, pe care am înţeles-o ceva mai târziu citind „Moromeţii” lui Marin Preda.

* * *

Cea de-a doua durere s-a săvârşit atunci când tata împreună cu unchiul Vasile, vărul mamei, s-au suit pe acoperişul casei noastre cu draniţe înnegrite de fum, şi au început să-l descoase.
Peste două ore, coboram din podul casei noastre fără de acoperiş. Aveam buzunarele pline cu ouă de vrabie sparte şi ochii plini de lacrimi.
Pe a doua durere am înţeles-o, abia după ce ne-am mutat în casa nouă cu ferestre mari şi podele albe din scândură de brad.

* * *

Cea de-a treia durere nu s-a lăsat aşteptată prea mult. A venit odată cu moartea unchiului Andrei, soţul mătuşii Ana, sora mai mică a tatii. De altfel această moarte a fost prevestită printr-un vis, pe care-l visase mama, şi pe care i-l răstălmăcise bătrâna Anastasia.
Unchiul Andrei era un fel de vedetă a satului, deoarece câştigase la „Loz în plic” o maşină, „Dacia 1100”, imediat după ce a coborât în satul nostru, dintr-un sat de sub munţii Maramureşului. Era foarte tânăr când pădurile Reşiţei i-au cerut viaţa drept tribut, cum aveau să ceară, ceva mai târziu, pădurile Herei viaţa vărului meu Vasile, iar pădurile Parângului viaţa vărului Ilie. Cum, de fapt cereau toate pădurile din toate vremurile.
Unchiul Andrei lăsase în urma lui trei copii foarte mici şi o văduvă tânără, care se va mai recăsători de câteva ori.
Cea de-a treia durere – MOARTEA, nu am înţeles-o nici până-n ziua de azi, dar în schimb sufletul meu de copil se obişnuise cu durerile.

Iar noi eram veseli…

Amintiri

Soarele se dădea pe cer de-a dura aruncând, din când în când, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului» – ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae, purtând pe umerii gârboviți istovirea dimineților, în care asculta, șuieratul coasei prin iarba înrourată. «Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă», – ne-a spus mama, cu ochii plânși și părul despletit. «De ce sunteți tristă și cernită? Mamă! De ce?..». «Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme», ne-a șoptit tristă, iar noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli: «Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță bă-r-r!», – mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...», – se auzea. «Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru», – ne spuse, zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. «Minte! Hai să plecăm de aici!», – mă trase de mânecă Ionică. – «Ce fel de căsuță e aceea... – fără uși, fără ferestre?..». «Ha-ha-ha!..» – râdeam veseli. «E un joc de-al lor, tare ciudat se mai joacă oamenii mari», – îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. «Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate».

GRAFICA / DESEN

Pasăre măiastră

dans

vis

ARTA NAIVA Taietorii de scandura

VERSURI DE DRAGOSTE

I

DOR DE TOATE


Iubito, nu ştiu de ce-mi ceri,
Azi dorul florilor de meri…
Poate tu şti de dorul cui,
Tot zboară frunza de gutui?

Iubito, spune-mi dacă crezi
În dorul verde din livezi?
Doar tu înţelegi de ce tac
În dorul roşu florile de mac…

De dorul tău, iubito, mor
În dorul dorului de dor,
Precum cocorul călător,
De dorul tău m-aş face dor.

Iubito, azi mi-e dor de ploi,
Mi-e dor de tine şi de noi,
Mi-e dor de vinul nebăut,
Mi-e dor de dorul ce-a trecut.

Iubito, ia-mi din dor cât vrei…
Dorul de tine să nu mi-l iei,
Căci am aflat de dorul cui
Tot zboară frunza de gutui.


.
II
.
EU SUNT POETUL


Eu sunt poetul ce ştie să aştepte,
Cănd muza mă înşală cu alţi trubaduri,
Şi timpul-mi recită poeme prin plete.
Din sute şi sute de guri.

Eu sunt poetul ce-şi poartă durerea,
Ca pe o floare de mai, la rever.
Tristeţea şi dorul mi-e toată averea,
Ce altceva aş putea să mai cer?

Eu sunt poetul ce mai crede în vise,
Caci însăşi viaţa mi-a fost ca un vis,
Avut-am doar parte de iubiri nepermise,
Şi întruna am mers pe un sens interzis.

Mulţi mi se oferă păcatu-mi să-l spele,
Dar eu nu mă simt cu nimic vinovat,
Când viaţa mă poartă pe drumuri rebele
Eu n-am nici o vină şi nici un păcat.

.

III

.
TESTAMENT


Când mâna ta o să–mi închidă ochii,
Aş vrea să plângi cu hohote de amar
Şi-n loc de lumânări tu spune-i popii-
La căpătâi vreau frunze de stejar.

Nu voi să pui ştergar peste oglindă,
În doliu să te-mbraci ar fi-n zadar,
Dar pune-mi în sicriu, te rog, o ghindă,
Ca peste un secol iarăşi să răsar.


.

IV
.

SPOVEDANIE

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită, prin fumul de ţigară,
păcate săvârşite, cu fapta sau, cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.

A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaş e gândul, ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.

Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa, cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera, mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.

Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii la Rona de Sus.

Aicea curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Essenin, puţin câte puţin
şi parcă te întreabă: “tu, tot mai scrii, poete?..”

Iar pentru toate acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.



V
.
ROB ŢIE

.

.
Miroase-n sat a pâine, a vin, şi a iubire...
Genunchiu-mi plec iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, şi rob, a cei frumos.

Un vers, prelins, ca fumul, mi se asterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, cea paşnică pesemne,
încârunţeşte versul şi iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.

Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec rob ţie, şi fără umilinţă.
Demult cu trista viaţă, eu, nu mai fac pariuri,
dar am să mor, într-o noapte, la propria-mi dorinţă.

VI

.

BALADA PRIMEI NINSORI

Iar îmi ninge-n suflet, a poveste veche.
Ogoieşte, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viaţa, floare la ureche,
voi plati iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea, ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.
Sânii tăi iubito, îmi cer o sărutare:
am să trec Carpaţii şi am sa-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăţ la fereastră,
ca un mag de gheaţă şi fără de stea,
vom nunti, frumoaso, toata iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă, fi-va întreagă iarnă
te voi ţine-n braţe cu nesaţ şi mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toţi brazii, ca pentru un sărut.

.

VII

.

IARNA PENTRU DOI

Te iubesc, frumoaso, ca pe o minune

răsărită parcă dintr-un vechi colind,

Dragostea îmi zboară peste munţi în lume

vreau să ajung la tine şi să te alint.

Şi la miez de noapte să te duc departe,

tu să uiţi, frumoaso, drumul înapoi

şi printre suspine să îmi spui în şoaptă

că e loc în lume şi pentru noi doi.

De va fi ninsoarea mai de omenie,

va ascunde drumul laş spre înapoi,

mult te rog, iubito, nimeni să nu ştie,

să rămână iarna numai între noi.

Or să înflorească flori de ger la geamuri,

jocuri din privirea ochilor tăi mari,

vor sclipi feeric stelele în ramuri,

vor şopti colinde crucile-n stejari.

VERSURI PENTRU MARAMUREŞ

(Poezii)


IMN PENTRU MARAMUREŞ



Fără Tisa n-ar fi margine de ţară,
Fără Iza chiar ar fi prăpăd.
Nu se poate fără Ronişoară,
Fără Sighet nu se poate nici atât.

Nu se putea fără Vişeu şi Mara,
Nici fără porţi cioplite din stejari.
Aici ţăranu-şi poartă-n suflet ţara,
Iar ţara-i poartă-n suflet pe ţărani.

Nicicum fără Săpânţa nu se poate
Unde s-a râs de moarte mai întâi,
Nici fără Hută nu se poate
Cum nu se poate nici fără Gutâi.

Fără Moisei şi Borşa nu se poate iar
Cum nu se poate nici fără Poieni,
Căci ţara altfel n-ar fi ţară,
Nici neamul, neam, fără de moroşeni.

.

.

.
CIMITURUL VESEL DIN SĂPÂNŢA

Motto:

"Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacra-mea
Trei zile de mai traia
Zaceam eu si cetea ea
Voi care treceti pa aici
Incercati sa n-o treziti
Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine
Da asa eu m-oi purta
Ca-napoi n-a inturna
Stai aicea draga soacra-mea"
(Epitaf de pe o cruce din Săpânţa)


În cimitirul vesel,
mă plimb printre morminte.
Mă simt legat de moarte foarte strâns.
Niciunde nu se moare atâta de cuminte,
Aici de-o veşnicie mai nimenea
n-a plâns.

Orice mormânt din juru-mi
îl simt că mi-e aproape.
Şi, parcă, deodată cu timpu-s înfrăţit,
Îmi şoptesc păduri, şi munţi, şi ape,
Aici dorm strămoşii, totuşi,
nimeni n-a murit.

Ca-n balada Mioriţei, aici nu se moare,
Ci se cunună doar pământul cu pământ.
Şi clopotul când bate –
e o zi de sărbătoare,
În cimitirul vesel
se veseleşte fiece mormânt.

În cimitirul vesel mă plimb
printre morminte.
M-a cucerit pământul,
făcându-mi legământ,
O umbră se ridică,
sa-mi aduc de ea aminte,
De dincolo de vreme,
de viaţă şi mormânt.


DOR DE MARAMUREŞ

Lui Ducu Berţi

„De s-ar face dealul şăs
Şi calea bună de mărs
De la străini ca să ies;
De sa-r face dealul luncă
Şi vremea bună de ducă
De la străîni să mă ducă”
(Veche strigătură din Maramureş)

Maramureş dor dulce amar,
Monumentale porţi, cresc din ţărână,
Dar ne vedem din ce în ce mai rar
Şi credemă că nu mi–e la îndemănâ.

Tot ard ca un martir pe rug,
Însoţit de dor, pe un’ m-aş duce
Şi în fiecare seară în amurg
Eu devin rob al dorului răscruce.

La casa strămoşescă în pridvor,
Mai arde-n grindă trist lămpaşul.
De tine maramureş îmi este dor
Tu iartă-mă că m-a furat oraşul.


ION DE MARAMUREŞ

Poetului Ioan Petrovai


A înflorit sub Hera, mândru al porţii lemn
În Petrova viaţa curge ca un iureş
Cân vorbeşte aspru –un bărbat solemn-
Petrovai Ioan- Ion de Maramureş.

Curge linVişeul în umbra dimineţii.
Soarele răsare ca un martir pe rug
Răstignind poeme pe altarul vieţii
Se îmbracă-n versuri poetul haiduc.

Trecând pe sub poarta către veşnicie,
Îmbâtat de versul unei primăveri
Ion de Maramureş, mândru ca o ie
Înflorind în poeme dorului de ieri.


.
.
.
ÎN RONA ÎNFRUNZESC GORUNII


În Rona înfrunzesc gorunii
Într-o rugă verde către cer,
Ce-o mai înalţă şi azi străbuni
Ca pe-o colindă cu mult ler.

În Rona înfrunzesc gorunii
Şi clopotul în verde sună,
Când la vecernii vin străbunii
Gătiţi ân chip de noapte bună.

În Rona înfrunzesc gorunii
Şi cerul verde vrea să pară,
Când an de an ne aduc străbunii
Ca pe un tribut – o primăvară.
.
.
.JURĂMÂNTUL ŢĂRANULUI


Nu pot, nu vreau şi nici nu ştiu
Dar dacă am fost din tată-n fiu
Şi de acum până la sicriu,
Eu jur că am să rămân ţăran!

Nu ştiu, nu pot şi nici nu vreau
Oricui eu spune-voi pe şleau
Ţăran voi fi pân la mormânt
O jur cu mâna pe pământ.

Nu vreau nu ştiu şi nici nu pot,
Sunt al ţăranului nepot
Şi cu asta am spus tot!...
Eu jur că am să rămân ţăran

Altfel nu pot,
Altftfel nu vreau,
Altfel nu ştiu
Decât ţăran să fiu.



LA RĂMAS BUN

„În memoria poetului şi prietenului
meu Mihai Nebeleac”

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai stins.
Spune-mi dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Rămâi măcar pentru o zi, amice,
La ce atâta grabă pentru drum ?
La vară grâul da –va iar în spice
Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,
Am fost de toate, prieteni şi duşmani,
Dar ne împăcam la o votcă de secară
Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne
Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,
Nici mie mult nu-mi mai rămâne
Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai dus.
Spune-mi: dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de spus ?...