Etichete

miercuri, 25 ianuarie 2012

marți, 7 iunie 2011

VENEDI, ANTI SAU SCLAVENI?...

O scurtă incursiune în istoria slavilor timpurii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de mihai traista [mihaylo ]

2011-06-01 | |




VENEDI, ANTI SAU SCLAVENI?...

(Eseu)

«Erau altfel pentru că trebuia să fie altfel…»
(Sorin PALIGA)


Citind cartea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos», publicată la editura Cetatea de scaun de la Târgovişte și semnată de domnii Sorin Paliga (de la Catedra de Limbi slave a Universităţii Bucureşti, nu știam pe atunci că voi avea onoarea, ca domnia sa să-mi fie profesor) și Eugen S. Teodor (cercetător al muzeului de istorie), am rămas foarte plăcut impresionat de faptul că în această excelentă lucrare am găsit o mulțime de răspunsuri la întrebările pe care eu în primul rând ca slav și în al doilea rând ca scriitor și jurnalist aparținând unei etnii slave nu mi le-am pus niciodată. De fapt întrebările le-am găsit gata puse în prefața lucrării, semnată de către prof. dr. Sorin Paliga: «…cine erau slavii? cum trăiau ei? unde s-au format? (…) ce idiomuri au stat la baza «limbii slave comune»? sau nu a existat nicio «limbă slavă comună?...».
«Istoria slavilor este, pentru oricare intelectual român, obiectul unei atracții speciale…» – sunt de părere autorii lucrării amintite mai sus. Din păcate pe mulți dintre noi (mă refer la ucrainenii din România și nu numai) ne interesează mai mult evenimentele istorice petrecute după formarea Rusiei Kievene sau lucrările unor autori, care reușesc să creeze mare vâlvă cu subiecte precum că Iisus Hristos a fost huțul și că de fapt huțulii de astăzi sunt urmașii galileienilor (huțulii în ucraineană гуцули, transliterat huțulî – sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția) sau cum prezintă Yurii Canigin în cartea sa «Drumul arienilor» că părintele ucrainenilor este însuși Iafet, unul dintre cei trei fii a lui Noe, iar ucrainenii sunt o supernație.
Din lucrarea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos» aflăm că slavii, în definiția curentă, sunt o ramificație est-central-europeană, de tip satem (de la cuvântul avestic satam «o sută»), a marelui grup indo-european, iar limba slavă face parte din grupa balto-slavă, alături de grupele traco-iliră, frigiană, armeană, dardică și indo-europeană a ramurei răsăritene satem, a limbilor indo-europene. Mai exista și o ramură occidentală a limbilor indo-europene denimită centum (de la cuvântul latin centum «o sută»), din această ramură făceau parte grupele: germanică, celtică, italică, greacă, toharică și anatoliană. Grupa baltoslavică era formată din subgrupa baltică din care făceau parte limbile vechea prusiana, lituaniana și letona, și din sub grupa slavă care se împărțea în trei arii: sud-slava cu limbile (slava veche), bulgara, macedoneana, sârbo-croata și slovena; vest slava cu limbile sârbo luzaciană, cehă, slovacă și polonă și din aria est-slavă căreia îi aparțin limbile: ucraineană, rusă și bielorusă.
Cercetătorii Sorin Paliga și Eugen S. Teodor ca și majoritatea cercetătorilor sunt de părere că «vatra de formare», Urheimat-ul în termenul german consacrat, (homeland, pravlast) al indo-europenilor a fost la nord și nord-est de Marea Neagră: «într-un spațiu vast, între Marea Neagră, Munții Caucaz, Marea Caspică și Munții Ural (...) Nici nu poate fi vorba de a trasa frontiere politice pentru acele timpuri, ci numai de a schița, pe baza analizei comparative coroborate cu descoperirile arheologice, un teritoriu unde s-ar fi putut dezvolta cultura primilor bindo-europeni. Sigur, nu este vorba de o vatră limitată de niște coordonate geografice clare, precise, ci de un vast spațiu geografic unde, gradual, a avut loc o tendință unificatoare în jurul unei ideologii de cuceritori războinici în permanentă mișcare».
Trecând peste teoria arheologului lituanian Marija Marija Gimbatus despre Vechea Civilizație Europeană și peste Teoria proto-boreală, mai puțin credibilă în lumea cercetătorilor, a lingvistului rus Nikolaj Dmitrievič Andreev, prezentate de câtre autorii lucrării susamintite, ne vom opri asupra teoriei balto-slave, care susține că slavii alături de baltici au format până la un anume moment al istoriei, o comunitate etno-lingvistică destul de mare și că slavii reflectă continuitatea unor grupuri etnice relativ disparate, fără un anume contur arheologic, reprezentând comunități umane de la nord de arealul daco-get, localizabil undeva la nord de Bucovina de azi.
Despre slavi, anticii nu știau mai nimic. Tacit menționează, prin anul 98, că «la răsărit de germani se află un grup numit de ei Venedi, adică – au interpretat modernii – precursorii slavilor». La fel și Pliniu cel Bătrân va menționa despre venezi. Mai târziu, în secolul al VI-lea Procopiu din Caesarea îi va consemna cu numele de anți și sclavini iar Iordanes spune că venezii se trag din același trib care poartă trei denumiri: venezi, anți și sclavini.
«Au fost acești venedi totuna cu proto-slavii? (...) Și, dacă da, unde » – Se întreabă autorii lucrării despre lingvistica și arheologia slavilor timpurii. Iată și răspunsul lor: «Slavii sunt un popor vechi, a căror vatră de formare trebuie să fi fost fie în sudul și sud-estul Poloniei istorice (deci incluzând și sud-vestul Ucrainei de azi), fie ceva mai la est, în zona vest-centrală a Ucrainei de azi. Fie, ca un compromis, pe tot acest spațiu vast de la nord și nord-est de Carpați».
Slavii apar în istorie ceva înainte de anul 550. «Cert este că în migraţia lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula» (Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004).
Tot din această sursă aflăm că în noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcţiei eligibile de jupan în funcţie ereditară – cneaz –, iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Apariţia slavilor în istoria Europei şi divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională şi cea răsăriteană au influenţat covârşitor viaţa localnicilor şi au produs şi mişcări populare. Astfel se exprimă just cronicarul bizantin Procopiu de Cezareea (secolul VI), că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supuşenia imperială bizantină”. E deci firesc faptul că se vor stabili legături de prietenie şi convieţuire paşnică între autohtoni şi slavii veniţi, sau între slavii localnici şi refugiaţii veniţi în regiunile lor. Şi astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde uşor şi printre localnicii europeni. Cu această ocazie, slavii au venit şi în contact cu creştinismul, care va avea un rol însemnat în viaţa lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu ruşii una sunt şi că şi Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au aşezat moravii, slavi de origine.
Pe la începutul celui de-al șaselea secol după Christos, apar sclavenii «Slavii să fie aceștia?» – se întreabă retoric cercetătorii S. Paliga și E.S. Teodor. Sclavini, Sclaveni, Sclavi veneu de peste Dunăre din Barbaricum, adică erau barbari, vorbeau limbi de neînțeles, nu erau de încredere – «adică străini, barbari, necreștini – sau portretul dușmanului tipic (…) este relativ clar că, dintre cele trei etnonime (venedi, anti, și sclaveni n. a.) folosite cu referire la slavi, unul singur (sclavenus, sclavus) are un etimon cunoscut și acceptat (…) Etnonimul va fi circulat, nu ne putem îndoi, la nivel colocvial, după cum stă mărturie forma românească șchiau, pl. șchei, perpetuarea formei latine colocviale sclavus, sclavi. Forma este astăzi învechită, dar se păstrează în toponimie, cel mai cunoscut fiind Șcheii Brașovului «slavii din zona Brașovului».
Mai departe, cei doi cercetători sunt de părere că primii care au folosit forma sclavus cu referire la nou-veniții dinspre nord erau romanicii răsăriteni, protoromânii. Etimonul pare să fie chiar slav slověninъ, pl. slověne «slav», deformat ca sclavenus, sclavinus, pl. sclaveni, sclavini. «E drept, acel c epentetic (neetimologic) nu este comod, dar – după știința noastră – este singura etimologie acceptabilă/ păstrarea acestei rădăcini, derivătă de la slovo «cuvânt», ar fi un argument suficient pentru a postula ideea că, în secolul al VI-lea, grupurile slave care au intrat în contact cu romanitatea răsăriteană foloseau efectiv acest nume ca epitet tribal: «cuvântătorii», adică «de-ai noștrii, cei cu care ne putem înțelege».

joi, 3 martie 2011

«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI

«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI

Însuşi «Thalassa...! Thalassa...!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri, soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privi­le­giu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.

Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?... despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.

La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.

În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului de pescari în anii comunismului», însă ațățat de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!... Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.

În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…

Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor – «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»

Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»

Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»

Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»

Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.

Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» – Silvia Zabarcencu își crează personajele în antiteză, nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».

Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?... Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…

Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!

luni, 14 februarie 2011