CA UN TRĂSNET DIN SENIN
(Tradecere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)
Mihaylo Traista a apărut în literatura ucraineană din România ca un trăsnet din cerul senin.
La început nu ştiam mare lucru despre el, deşi ne-am întâlnit de câteva ori, ba chiar am vorbit despre una, despre alta…
Nici atunci când a trimis, pentru prima oară, la redacţia revistei “Naş holos” câteva poezii, n-a scris nici un cuvânt despre sine. Poeziile meritau cu prisosinţă să fie publicate. De atunci creaţiile literare a lui Myhailo Traista sunt nelipsite din paginile publicaţiilor UUR: “Naş Holos”, “Ukraynskyi visnek”, “Novyi vic”, “Curierul ucrainean”, iar eu am devenit pentru Mihaylo Traista naşul de botez în literatură şi un confrate credincios.
Mihaylo Traista nu este doar un poet talentat, ci şi un talentat grafician. Aproape în toate numerele publicaţiilor mai sus amintite apar lucrările sale de grafică, însoţind propriile-i creaţii literare, dar şi creaţiile altor autori.
Culegerea de poezii a lui Mihaylo Traista “Simfonia ierbii de mătase” (Editura Mustang, Bucureşti, 2001) ni-l prezintă pe autor ca pe un liric fin, dar şi ca pe un umorist plin de spirit. Umorul sănătos şi-l extrage din nesecatele izvoare al folclorului ucrainean.
Mihaylo Traista e un poet bilingv, deoarece el scrie şi publică atât în ucraineană, cât şi în română. Timpul va arăta cum va rămâne el în amintirea generaţiilor viitoare - ca poet de expresie ucraineană, sau ca poet de expresie română. În oricare dintre cazuri, el va dăinui în amintirea generaţiilor ca un poet adevărat, deoarece este un talent înnăscut, iar pe deasupra îi place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că Mihaylo Traista un va îngropa talantul primit, ci-l va înmulţi.
Mihaylo Traista este privighetoarea poznaşă a Maramureşului, iar râsul şi trilul său sunt două emisfere artistice între care migrează cocorii pentru a se reîntoarce la cuiburile natale, timpul şi destinele dialoghează cu drumeţii, istoria notează cu sârguinţă în letopiseţurile sale cele întâmplate, când armele tac, muzele vorbesc, spunându-ne şi că e mai demn să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.
Pentru mine, Mihaylo Traista va rămâne – Figaro sus, Figaro jos – un poet în Dumnezeiasca grădină a poeziei şi un artist în lumea culorilor şi a pensulei. Aşa mi-l închipui eu întotdeauna - cu condeiul într-o mână şi cu pensula în cealaltă, în timp ce gândurile îi strălucesc, iar cuvintele lui deschid ferestrele spre poezia universală. Mihaylo Traista este, pentru mine, un bărbat neînfricat, un haiduc al Maramureşului, care leagă capetele lumii într-un nod gordian, eliberând din colivii de aur păsări albastre, care duc pe aripi ninse de dor poeme, ca oamenii să se bucure chiar şi când sufletul le e brăzdat de tristeţi.
Ştefan Tcaciuc
(Cuvânt despre confraţi,
Editura Mustang,
Bucureşti, 2000 )
* * *
TABLOURI PE MOTIVE HUŢULE
(Traducere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)
Recent am avut plăcerea de a citi două din poeziile tânărului poet ucrainean din România, Myhailo Traista: „Simfonia morţii” şi „Huţulca Maricika”, incluse în culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase” (Bucureşti, Mustang, 2001).
Inspirate din izvoare literare şi folclorice specific ucrainene, poeziile pot fi uşor percepute de către cititorul ucrainean, dar nu numai...
Misterios înfăţişate, tablourile pitorescului ţinut huţul se exprimă literalmente prin portrete enigmatice ale demonologiei populare, dar totodată farmecă şi prin mirifice peisaje montane, atât de apropiate şi cititorului român, care, împreună cu vecinul său ucrainean, respiră, pe lângă aerul curat de munte şi frumuseţea însufleţitoare a naturii, închipuirile mitice despre lume, moştenite din moşi-strămoşi.
După cum observăm din cuprinsul poeziei, autorul creează tabloul original al pieirii a tot ce e viu pe pământ, propunând propria concepţie şi viziune asupra „sfârşitului lumii”. Totul a murit, totul a dispărut într-un incomprehensibil abis. Stăpâni peste lume au rămas frigul, pustiul şi ecoul glasului Mariei chemându-l pe Ivan. Portretele celor doi ne întorc în lumea artistică a „Umbrelor strămoşilor uitaţi” a lui Mihaylo Koţiubensckyi, formând impresia unei călătorii prin codrii de stejari ce veghează în tăcere colinele munţilor.
Urmându-l pe autor prin lumea artistică a poeziei sale, cititorul se umple dintr-o dată de melancolie şi de neliniştea tulburătoare a pierderii purităţii primordiale din sufletul omenesc. Tocmai în aceasta constă drama, ba mai mult, chiar tragedia tânărului contemporan, codificat şi programat parcă să corespundă societăţii în care trăieşte.
Aici trebuie să recunoaştem măiestria cu care autorul îşi intitulează opera: „Simfonia morţii” (sublinierea îmi aparţine, O. K), ceea ce susţine şi enciclopedia muzicii, şi anume că simfonia se poate asemui tragediei, dramei...”*
Tematica ucraineană şi izvorul naţional din care autorul creează subiectele sunt strâns legate între ele corespunzând poeticii operei, iar scopul nostru este analiza ei literară.
Separat de aceasta, un rol important are ritmomelodica textului, în care, la un nivel preverbal, se regăseşte întruparea stării sufleteşti a autorului, precum şi percepţia lui asupra situaţiei descrise. „Simfonia morţii”, compusă din 3 catrene, scrise în amfibrah (trei silabe), această construcţie trisilabică lentă, redă trăirile adânci, grijile şi neliniştea poetului.
Schiţa ritmică generală stabileşte caracterul rimei. Alternanţa rimelor de gen masculin-feminin, cel mai des folosită în limba ucraineană, formează rime încrucişate: a b a b.
Rimele morfologice (verb şi substantiv), destul de neobişnuite, câteodată foarte asemănătoare, bogate, ies în evidenţă prin convergenţa consoanelor.
Însă ornamentul textului rămân rimele în care primul cuvânt se repetă în întregime în construcţia silabică a următorului.
În poezia lui Myhailo Traista observăm o legătură directă între text şi finisarea lui fonetică. Înainte de toate, atrage atenţia îmbinarea armonioasă a sunetelor (eufonia) textului, ce atinge relativ o corelaţie moderată a consoanelor şi vocalelor, iar asonanţa sunetelor ultimului rând (a), (o), (u) reproduce tablouri triste şi mohorâte.
Însă, din punctul meu de vedere, tematica poeziei, entuziasmul ei emoţional şi tonalitatea dominantă se dezvăluie cel mai mult la nivelurile lexico-semantic şi sintactic. În lexic putem separa câteva grupe semantice, care poartă principala temă dar, şi încărcătura emoţională a acestei opere:
1. „Căzut” – „plâns” – „pierit” – „speriat”.
2. „Frig” – „trist” – „pustiu”.
3. „Milă” – „frică” – „moarte”, şi perechea sinonimă „miracol” „farmec”.
Expresivitatea emoţională a textului se datorează unui întreg şir de creaţii, din care separăm epitetele („ultimul păstor”, „pe creste golaşe”, „prin dumbrăvi întunecate” şi metaforele precum „vântul rătăcind” şi altele, dintre care una ne atrage atenţia în mod deosebit şi anume: „piatra plângea”, care conţine simptomele personificării oximoronice, deoarece uneşte două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic.
Ceea ce priveşte planul sintactic, acestuia îi sunt caracteristice toate tipurile de propoziţii. Dar înainte de toate, atenţia cititorului este captată de ornamentul principal al acestei poezii, şi anume de propoziţia exclamativă, compusă din două părţi, începând cu exclamaţia „ой” (vai!), aceasta creând o aşa-numită, anaforă interioară. Dinamica specifică şi ritmicitatea textului creează coincidenţa terminării rândului odată cu propoziţia şi, de asemenea, un întreg şir de figuri de stil: asindet, elipsă, inversiune, paralelism. Ultimul, separat, îl întâlnim în rândurile ce redau grandioasa ordine a dispariţiei a tot ce e viu: „mesteacănul”, „piatra”, „păstorul”.
Întreaga poezie este construită, practic, pe antiteză. Deoarece în timpul în care a murit ultimul om de pe pământ, autorul, dar totodată şi cititorul, aud de undeva sunetul buciumului, ca o pe o simfonie a morţii, ceea ce crează un tablou alegoric, ba chiar mitologic, desprins parcă din imaginaţia strămoşilor noştri. De asemenea, în denumirea ei specifică apare metafora originală a autorului, „Simfonia morţii”, în care se vede clar amprenta oximoronului, deoarece simfonia, ca operă muzicală, în cele mai multe cazuri, preamăreşte ceva, ridică pe soclu. Autorul recunoaşte victoria morţii, şi o preamăreşte, ceea ce, din punctul nostru de vedere, nu poate trimite la ceva luminos, bun, mărinimos.
Poetica specifică „Simfoniei morţii” a lui Myhailo Traista, ne convinge cât de important este aspectul literar într-o creaţie artistică, în special în poezie, pentru o exprimare reuşită a gândurilor şi pentru realizarea efectului corespunzător, pentru perceperea cititorilor.
Cea de-a doua poezie, „Huţulca Maricika”, se deosebeşte de prima atât prin cuprins şi prin problematică, dar şi prin tonalitate şi încărcătură emoţională.
„Huţulca Maricika” este un minunat model de atitudine lirică a tânărului poet, care-şi exprimă prin cuvintele eroului liric sentimentele faţă de dragoste pentru fermecătoarea fată, de frumuseţea căreia a rămas vrăjit. Poziţia eroului liric este foarte interesant schiţată de măsura timpului: în momentul de faţă, el se află-n oraş, în mijlocul furnicarului zgomotos, dar priveşte cu nostalgie în urmă, aducându-şi aminte de prima dragoste, ca de cel mai sfânt şi minunat lucru din viaţa lui. Din acest punct de vedere, putem trage, foarte uşor, o linie paralelă între cele două poezii. Amândouă transmit, deşi prin măsuri diferite, tristeţe, amărăciune, melancolie după ceva pierdut pentru totdeauna, după ceva imposibil de atins. În sânul naturii, mai ales a peisajului de munte, sentimentele descrise capătă o notă aparte, de vrajă şi mister, prezentată prin cuvinte-simbol: „floare de colţ” – „şipot de izvor” – „Huţulca Maricika”, care formează paralelismul lexico-sintactic, al celei de-a doua poezii.
Autenticitatea muzicală şi poetică a textului se datorează tropilor, separat epitetelor („clopoţelul de aur”, „ochii de albăstrea”), comparaţiei („ avea cosiţe ca spicul de secară”, „clopoţelul de aur sună ca o voce”) şi metaforelor („cocorii trasează rute”, „şoptea pârâul”, „m-a furat oraşul”, „privirea ei mă îmbată”). Preponderenţa propoziţiilor simple şi impersonale facilitează formarea unui întreg şir de figuri de stil: inversiune, elipsă, parcelaţie, care conferă textului o adevărată armonie dinamică.
Asemenea particularităţi fundamentale ne mărturisesc că autorul se foloseşte de cele mai poetice resurse ale limbii artistice, creând, în acelaşi timp, propriul său stil artistic, dar convingându-ne şi de nesecatele adâncimi ale comorii de valori poetice din limba ucraineană.
După opinia noastră, în faţa tânărului poet ucrainean din România Mihai Traista se aşterne un viitor strălucit, de maestru al cuvântului scris. Poeziile sale, din culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase”, pot fi încadrate în planuri diferite ale poeziei postmoderniste, cu o uşoară tendinţă spre tradiţionalism, ceea ce demonstrează că poetul se află în căutarea propriului drum în poezie, dar şi că este, deja, în măsură să creeze tablouri poetice originale de o frumuseţe rar întâlnită.
* Enciclopedia muzicală vol. 5-M; Enciclopedia sovietică, 1981, pag. 22-23.
Oxana Kavun,
critic literar (Ucraina)
(Naş Holos, nr. 67-68, 2001)
* * *
UN POET ÎNZESTRAT: MIHAYLO TRAISTA
(Traducere din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)
Cu bucurie şi emoţie, am citit culegerea de poezii a lui Mihaylo Traista „Simfonia ierbii de mătase”, prefaţată de binecunoscutul scriitor Ştefan Tcaciuc.
Acum, la începutul mileniului trei, când viaţa noastră de zi cu zi e plină de stres şi sufletul ne e copleşit de tristeţe, poezia acestui tânăr e ca o zare pe cer înnorat. Mihaylo Traista ne dăruieşte, în acest volum, zvonul celor mai fericite clipe ale tinereţii sale.
Personajul liric e un tânăr sincer, altruist, cu o fire duioasă, gata oricând să-şi împărtăşească bucuriile şi tristeţile, un om de înaltă moralitate, care crede în Dumnezeu şi sfinţenia strămoşilor. Despre asta vorbesc poeziile lui („Rugăciunea vieţii”, Rugăciune către Mântuitorul nostru” şi altele), care aduc pace în sufletul cititorului.
Personal, mă simt îndatorată autorului pentru aceste poezii în care înfloresc grădini de meri şi vişini…
Marta BOTA,
(Naş Holos, nr. 85-86, 2001)
* * *
«DIMINEŢILE AZURII» ALE LUI MYHAILO TRAISTA ŞI ALE FIECĂRUIA DINTRE NOI
(Traducere din limbaucraineană de Pablo Romaniuc)
Antoine de Saint-Exupéry spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva, copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul.
Nu întâmplător am amintit aceste reflecţii formulate de fiul unui nobil, care a devenit aviator şi scriitor: întreaga viaţă, amintirea copilăriei a rămas, pentru el, o obsesie.
Myhailo Traista, în cartea pentru copii pe care a publicat-o recent – «Dimineţile azurii» (Bucureşti, Mustang, 2004) – a asimilat tocmai un astfel de adevăr, un astfel de izvor de energie, iar dedicând-o copiilor săi – Larisei-Myhaiela şi a lui Stepancik, a dat de înţeles că în ei rezidă resursele lui actuale de inspiraţie. Pentru mine a fost de ajuns să spicuiesc începutul cărţii – dedicaţia, motto-ul (din Exupéry) şi mesajul «Din partea autorului», pentru ca acest om, total necunoscut mie, să-mi devină, brusc, apropiat ca suflet, ca un prieten sosit «din copilărie, ca dintr-o ţară», ca un ucrainean care, chiar şi dincolo de graniţa Ucrainei, prin formele cuvântului artistic natal să reînnoiască spiritul ucrainean în cei ce retrăiesc «dimineţile azurii» ale vieţii lor.
«Vă doresc o copilărie legănată de poveşti, de dimineţile de călină, ca peste ani, cu bucurie, să vă întoarceţi la amintirile în copilărie, fiindcă omul trăieşte de două ori pe lume: prima oară – în copilărie, iar – a doua oară – în amintirea despre ea», spune Myhailo Traista în mesajul său către cititori şi în aceste cuvinte îşi găseşte reflectarea filozofia «Micului prinţ»: pe structura clasicului francez şi a vieţii reale s-a format speranţa traistiană în copilărie ca timp consistent şi indubitabil fericit al existenţei omeneşti.
Cele optsprezece povestiri şi poveşti incluse în carte alcătuiesc, se poate spune, o nouă istorie despre copii sau despre lumea naturii vii, scrisă lejer, aşa cum şi trebuie scris pentru un astfel de auditoriu. Cele mai interesante sunt caracterele copiilor, surprinşi în situaţii cotidiene şi totuşi deosebite. Iată povestirea „Opresche” (Haiducii). Eroul ei – Vasylko, îi roagă cu lacrimi în ochi pe băieţii mai în vârstă ca el, care se jucau de-a Olexa Dovbuş, să-l primească în grupul lor, – el, din parte-i, arată o disciplină colosală în a păzi comoara care se zice că este ascunsă pe fundul fântânii, stă acolo de pază, dar îşi păstrează cuvântul dat. Iată „Pilotul”, cu portretul elevului din clasa întâi care vrea să devină şi aviator, chiar dacă primul zbor, în covata veche de lemn, la care mânuţele copilului au ataşat o coadă şi aripi de lemn, s-a terminat printre urzici. Băiatul nu şi-a închipuit viaţa fără zborul spre cer. Iat-o şi pe Darocika, din povestirea cu acelaşi nume – o fetiţă care nu numai că are grijă de fratele ei mai mic şi de cloşca cu pui, când părinţii ei lucrează în câmp, dar se apucă şi să gătească pentru cină mămăliga, chit că nu avea nici experienţă şi nici putere.
Copiii, în povestirile lui Myhailo Traista, sunt, în totalitate, orientaţi spre viaţa celor vârstnici. Nu stau cu mâinile încrucişate, învaţă să fie independenţi, maturi chiar în «dimineţile lor azurii». Iar unora viaţa le oferă lecţii mai importante şi mai educative («În împărăţia dreptăţii»), despre despre colaborarea loyală («Gâsca cea mândră»).
O întâmplare dramatică se desfăşoară în povestirea «Pastuşok» (Ciobănaşul): un ţăran bine poziţionat material, dar, sufleteşte un om rău şi fără caracter, care, pentru nimicuri, îşi snopeşte în bătaie tânăra slugă. «Trei zile şi trei nopţi a zăcut Pavlik bolnav, cu febră, fără să-şi revină în fire. În a treia noapte i se făcu mai bine, bău chiar şi puţin lapte acru, iar după aceea, la trei zile, îi şopti tatălui său:
– Iartă-mă, nu am vrut să fur cuţitul, l-am luat doar până seară şi am vrut să-l pun la loc». Băieţii tăiau cu cuţitul nuielele de alun, fiecare îl aducea pe rând iar când a venit rândul lui Pavlik, el nu a vrut să ia cuţitul casei, cu care tatăl lui şchiop lucra, împletind din nuiele coşuleţe.
Istoria tulburătoare a micului ciobănel prezintă greşelile morale ale societăţii omeneşti, relevând încă o dată că literatura pastorală în epoca civilizaţiei şi-a pierdut de tot starea de spirit nepăsătoare. Întâmplarea de faţă a complicat orizontul cărţii lui Myhailo Traista: ca o rafală de vânt rece, odată cu omul rău, s-a năpustit şi cruzimea, despre care, bineînţeles, trebuie să afle şi copiii, pentru ca la întâlnirea cu ea să fie pregătiţi.
În povestirea «Micul salvator», realităţile concrete devin determinante: micul băieţel Mikola Kocerjuk (un personaj real, pesemne, fiindcă lui îi este dedidicată povestirea) şi preotul Andrei Dudka, care era să moară de mâna «muscalilor» – grăniceri sovietici, şi-au călit şi mai mult în inimă spiritul ucrainean. În acest proces băiatul este dator preotului, mai exact, povestirilor despre zaporojeni, despre haidamaci, despre micuţul Tarasec, care visa să devină pictor. Portretul lui Adrei Dudka nu nu ni se pare convingător, nefiind nuanţat, cum s-ar aştepta cititorii, fiindcă părintele nu putea vedea în persoana micuţului Kocerjuc un interlucător atent şi cuminte şi, în acelaşi timp, să se şi răstească la el. Maniera lui Traista de a prezenta caracterele se bazează pe fapte şi limbaj.
Ciclul de proze scurte se încheie reuşit cu o povestire mai amplă a scriitorului – «Micuţa sclavă». O interesantă încercare de a apropia cititorul, de data aceasta, de ideea veşniciei, dezvoltând artistic subiectul laconic, arătând puterea lui Dumnezeu prin soarta micuţei izraelience Miriam, care a fost înrobită, dar nu l-a uitat de Dumezeu, convertindu-l la credinţă pe răpitorul ei necredincios şi prin aceasta ajutându-l să se vindece. Mărinimia şi nobleţea copilei, faptele ei bune, visele copilăreşti şi acţiunile ei sunt prezentate fără nici un fel de patos. Parcă nici nu am observat tendinţe moralizatoare – atribut aproape nelipsit al unei astfel de literaturi: expunere simplă, lipsită de grandilocvenţă şi devieri de la subiect, de forme artistice complicate au făcut ca naraţiunile scriitorului să fie uşor de asimilat, corespunzător nivelului de cunoştinţe al micilor şcolari, experienţei lor de viaţă.
Dintre basme remarcăm povestea «Raţa mândră», cu o întreagă galerie de personaşe pestriţe, situaţii prezentate cu mult umor, «Iepuraşul uituc» – o versiune proprie a subiectului universal despre personaje leneşe şi mai tot timpul nepregătite pentru iarnă. «Povestea despre putere», după părerea noastră, prinde mai bine spre lecturare celor adulţi, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă răul învinge binele. Printre altele, în Franţa, printre autorii care popularizează cartea pentru copii există o regulă nescrisă – ca în nici un caz să nu se traumatizeze psihicul copilului; de exemplu, «Scufiţa Roşie» a lui Scharlet Perot cu finalul ei, într-adevăr tragic, francezii demult deja au «transformat-o», lansând-o în lume într-o altă formă.
În lumea fără de margini a literaturii pentru copii a descins şi cartea scriitorului ucrainean din România – Myhailo Traista. El este este şi autorul ilustraţiilor cărţii, lucru ce se întâmplă nu arareori – să ne amintim iarăşi de exemplul lui Exupéry. În special, fascinează ilustraţile simbolice de pe frumoasa copertă editurii bucureştene. Sub cer, printre ciorchini de călină, se înalţă, drag fiecărui ucrainean, continentul dimineţilor lui: o casă, o fântână, rândunici – şi fiecare dintre noi se regăseşte în chipul copilului – al fetiţei. Pe coperta a patra a cărţii întâlnim deja alt timp, târziu, al vieţii: turnurile oraşului, cu steaguri galben-albastre, şi – noi – păsări – în zbor, cuprinzând cu privirea şi îmbrăţişând spaţiul natal cu aripile îndreptate spre alte – nevăzute lumi.
...O viaţă fericită cărţii şi talentului dumneavoastră, domnule Myhailo Traista!
Lidia KOVALEŢI,
candidat în ştiinţe filologice, docent la Catedra de literatură ucraineană a Universităţii de Stat «Iuri Fedicovici» din Cernăuţi (Ucraina)
(Naş Holos, nr.132, 2005)
* * *
„SUFLET DE HUŢUL” – O CONEXIUNE ÎNTRE DOUĂ PLANURI SOCIAL-ISTORICE
(Traducerea din limba ucraineană de Pablo Romaniuc)
Maramureşul istoric, ţinut arhaic care, în ciuda tuturor schimbărilor impuse, şi-a păstrat neştirbită originalitatea, trăind într-o interesantă conexiune dintre două planuri social-istorice – planul tradiţional, trăit zi cu zi, cel mai important şi resimţit la tot pasul, în toate faptele şi gândurile maramureşenilor, adânc înrădăcinat în miturile străvechi, încărcat cu credinţe populare moştenite din strămoşi, cu propria-i înţelepciune şi filosofie despre viaţă, şi planul contemporan, marcat de pragmatism, ce corespunde noilor norme de viaţă, sau, mai bine zis, de faptele şi lupta oamenilor pentru supravieţuire, conform noilor condiţii impuse de o „Europă fără frontiere”.
Lunga convieţuire a maramureşenilor în locuri stabile şi compacte a contribuit la elaborarea şi instituirea propriilor reguli de comportament, în deplină armonie cu legile nescrise ale naturii, cu propriile canoane psihologice, de vorbire şi altele, înţelese şi exprimate de fiecare individ în felul său.
E de la sine înţeles că pentru scriitorul Mihaylo Traista, născut în ţinutul mitic al Maramureşului istoric, testamentul de suflet moştenit din moşi- strămoşi este lucrul cel mai drag şi poate deveni etalon existenţial. Ba mai mult, stăpânind experienţa vieţii, dar şi cunoscând operele literaturii universale, autorul are posibilitatea de a percepe lumea delimitând cert ceea ce a moştenit de tot ceea ce îi este contemporan. Tocmai datorită acestei delimitări el poate descrie atât de strălucitor personajele şi acţiunile cărţilor sale. Iar acesta nu e lucru puţin, dimpotrivă, e un blazon artistic al creaţiei sale literare, care nu transcrie (nu copiază) viaţa, ci o reconstituie artistic.
Cu excepţia nuvelei „Romanul nescris” şi a povestirii „Fericirea unei mame nefericite” (amândouă descriu pribegirea unor tinere mame ucrainence prin Italia în căutarea unui loc de muncă), celelalte creaţii cuprinse în culegerea de proză scurtă „Suflet de huţul (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008), descriu problemele cotidiene ale satului maramureşean, care s-ar putea localiza topografic (alt indiciu artistic) pe undeva prin apropierea unor localităţi autentice indicate de către autor, ca Tribuşanca, Valea Vişeului, oraşul Sighetu Marmaţiei, oraşul îndepărtat Satu Mare (Sătmar), satul Coştiui. Foarte rar este pomenit satul natal al autorului, Rona de Sus, în schimb foarte des, aproape poetic, este descris râul Ronişoara, care curge prin mijlocul satului, şi cumva, ai zice întâmplător, sunt introduşi în desfăşurarea creaţiei autentice feciorii din Rona.
În mai toate nuvelele sale, Myhailo Traista descrie cu măiestrie de artist frumuseţea satului. Însă nu a satului contemporan, familiar nouă, ci a satului tradiţional, cum apărea el, prin anii dintre cele două războaie mondiale, când în viaţa rurală, paralel cu „stingerea” tradiţionalului, se năşteau natural, sau impuse cu forţa, „noi obiceiuri”. Tradiţionalismul satului ucrainean din Maramureş, descris de autor, reiese în primul rând din „aşezarea” lui într-o lume în care realul se împleteşte cu miticul. La fel ca şi strămoşii lor, maramureşenii încă se mai confruntă, din când în când, cu acea enigmatică fiinţă mitică numită Moroi, care îi duce prin locuri nepopulate de oameni; satul mai este, încă, bântuit şi de sufletele copiilor morţi nebotezaţi, şi care, prefăcându-se în pisoi sau în căţei, îl sperie pe trecătorul de după miezul nopţii, pe care paşii îl duc (la fel ca pe Andrei Kukyl din nuvela „Răzbunarea tatălui”), pe dealul pătimirii, Kadasov, ca pe o Golgotă parcă; oamenii mai cred în puterea vrăjitoarelor şi deseori le cer ajutorul.
În paralel cu miticul, în alcătuirea satului maramureşean mai intră şi personaje desprinse parcă din balade şi legende. Oricând, ca din întâmplare, poţi întâlni un haiduc, urmaş al legendarului Pintea, care-i apără pe cei oropsiţi.
În altă ordine de idei, tradiţionalismul satului se distinge prin acţiunile a două din principalele sale instituţii – biserica şi, bineînţeles, cârciuma. Ultima dintre ele, la fel ca în majoritatea satelor din nordul României, la fel ca şi-n opera lui Liviu Rebreanu, dealtfel, care, de regulă, aparţinea evreului şiret, era instituţia în care se rezolvau mai toate problemele: se luau principalele hotărâri, se încheiau contracte (se bătea palma) şi, nu de puţine ori, era locul de răfuială al ţăranilor. Astăzi, puţini evrei mai trăiesc prin satele maramureşene, „cârciumile” s-au transformat în „Bufete” şi „Baruri” şi aparţin creştinilor, pierzându-şi pentru totdeauna atracţia şi farmecul de altădată.
Şi în satul maramureşean domină „legea pământului”, care hotărăşte soarta oamenilor, împărţindu-i în bogătaşi, în gospodari de rând cu pământ şi vite, şi în oameni care nu au nimic. Aceştia din urmă îi slugăresc pe primii şi anume lor autorul le dedică multe pagini, care impresionează şi emoţionează până la durere, pagini în care se resimte armonia cu nuanţele unor Liviu Rebreanu, Marin Preda, Marko Vovciok, Myhailo Koţiubenskyi şi ale altor clasici.
Personajele lui Mihaylo Traista aparţin, în mare măsură, satului tradiţional, cu caractere puternice, renăscute parcă din legendele haiducilor şi ale hoţilor de cai, oameni care pun mare preţ pe onoare şi cinste, niciodată nu umblă cu jumătăţi de măsură, pedepsind fără cruţare nedreptatea.
Poate pe bună dreptate, unul dintre scriitorii noştri a denumit creaţiile literare pe tematica trecutului, „întâmplări trăite”, deoarece acestea se prezintă ca nişte semilegende, care descriu întâmplări trăite de un om care devine eroul povestirii. Însă creaţiile literare a lui Myhailo Traista nu ne pot crea o asemenea impresie, deoarece la baza lor se află ficţiunea artistică. Culegerea de proză „Suflet de huţul” aste o adevărată paletă de izvoare creative. Acţiunea este prezentată în cele mai diverse modalităţi artistice: confesiune lirică („Romanul nescris”), poezie în proză („Suflet de huţul”), scenariu de film („Răzbunarea tatălui”), povestire poliţistă („Aproapelui, cu ură”) povestire cu happy end („Dumnezeu nu bate cu biciul, schiţă umoristică („Prunele uscate”) etc.
Provenind din aceeaşi localitate mitică a Maramureşului istoric, Rona de Sus, ca şi Ivan Fedyko, Myhailo Nebeleac, şi Pablo Romaniuc, Myhailo Traista e influenţat de operele acestor şi altor scriitori ucraineni, dar şi români, se alătură lor, însă tinde, şi mie mi se pare că a început deja, lăudabil, să se arate „pe sine însuşi”. Intriga operelor sale se află aproape întotdeauna la limita tragicului şi misteriosului, pentru ca mai departe, prin tehnica sugestiei, autorul să mărească la maximum încordarea şi suspansul cititorului. „Târziu, după miezul nopţii, pe cărăruie urcau două umbre. Prima părea că o trage cu putere după ea pe cea de-a doua, care se opintea din răsputeri, nevrând să urce pe culmea dealului” („Răzbunarea tatălui”)
Acţiunea povestirilor lui Mihaylo Traista se derulează cu încetinitorul, „copleşită” de emoţii, parcă înadins „comprimată” ca să poată reda cât mai simţitor tensiunea maximă a creaţiei literare, ce se „descarcă” prin descrierea comportamentului necompromis, natural şi expresionist al eroilor care, aproape fără nici o introspecţie, acţionează conform propriei lor psihologii de ţărani revoltaţi şi haiduci, după care se aşterne „liniştea”: doar în sufletul cititorului mai clocoteşte suspansul creat de lectură...
Ioan Rebuşapcă
(Naş Holos, nr. 172, 2008)
%2520(web).jpg)
