Primele dureri

Se zvoneşte prin tot felul de zapisuri şi pisanii prăfuite, precum că eu Mihai întâiul şi singurul prunc şi domn al curţii părinteşti dintr-un mic cătun din Maramureş, m-aş fi lumit în anul Domnului unamienouăsuteşaizecişicinci, într-o dimineaţă vestită de cocoşii bunicii Maria, în mijlocul lui cireşar, când cireşul păsăresc al aceleiaşi curţi, plângea cu lacrimi de cireşe înrourate.
Bunica Maria spunea, că de fapt, eu am început de acolo, de unde s-a sfârşit tăcerea, ca un răspuns al Maicii Domnului, la o rugă lungă de douăzeci de ani, al celei sterpe, devenită născătoare de prunc.

* * *

Trei primăveri la rând, cireşul păsăresc, beat de fericire, ningea păsăreşte peste capul meu bălai, cu dalbe flori de ie al neînceputelor fecioare, iar în a patra primăvară, barda, poate prea ascuţită, a tatălui meu, muşcă câineşte din lemnul de culoarea cerii a dragului meu prieten.
Astfel a fost săvârşită prima durere, pe care am înţeles-o ceva mai târziu citind „Moromeţii” lui Marin Preda.

* * *

Cea de-a doua durere s-a săvârşit atunci când tata împreună cu unchiul Vasile, vărul mamei, s-au suit pe acoperişul casei noastre cu draniţe înnegrite de fum, şi au început să-l descoase.
Peste două ore, coboram din podul casei noastre fără de acoperiş. Aveam buzunarele pline cu ouă de vrabie sparte şi ochii plini de lacrimi.
Pe a doua durere am înţeles-o, abia după ce ne-am mutat în casa nouă cu ferestre mari şi podele albe din scândură de brad.

* * *

Cea de-a treia durere nu s-a lăsat aşteptată prea mult. A venit odată cu moartea unchiului Andrei, soţul mătuşii Ana, sora mai mică a tatii. De altfel această moarte a fost prevestită printr-un vis, pe care-l visase mama, şi pe care i-l răstălmăcise bătrâna Anastasia.
Unchiul Andrei era un fel de vedetă a satului, deoarece câştigase la „Loz în plic” o maşină, „Dacia 1100”, imediat după ce a coborât în satul nostru, dintr-un sat de sub munţii Maramureşului. Era foarte tânăr când pădurile Reşiţei i-au cerut viaţa drept tribut, cum aveau să ceară, ceva mai târziu, pădurile Herei viaţa vărului meu Vasile, iar pădurile Parângului viaţa vărului Ilie. Cum, de fapt cereau toate pădurile din toate vremurile.
Unchiul Andrei lăsase în urma lui trei copii foarte mici şi o văduvă tânără, care se va mai recăsători de câteva ori.
Cea de-a treia durere – MOARTEA, nu am înţeles-o nici până-n ziua de azi, dar în schimb sufletul meu de copil se obişnuise cu durerile.

Iar noi eram veseli…

Amintiri

Soarele se dădea pe cer de-a dura aruncând, din când în când, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului» – ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae, purtând pe umerii gârboviți istovirea dimineților, în care asculta, șuieratul coasei prin iarba înrourată. «Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă», – ne-a spus mama, cu ochii plânși și părul despletit. «De ce sunteți tristă și cernită? Mamă! De ce?..». «Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme», ne-a șoptit tristă, iar noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli: «Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță bă-r-r!», – mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...», – se auzea. «Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru», – ne spuse, zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. «Minte! Hai să plecăm de aici!», – mă trase de mânecă Ionică. – «Ce fel de căsuță e aceea... – fără uși, fără ferestre?..». «Ha-ha-ha!..» – râdeam veseli. «E un joc de-al lor, tare ciudat se mai joacă oamenii mari», – îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. «Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate».