ÎNGERUL DE CEAŢĂ

CERUL DUPĂ GRATII

„Notre Père qui ê tes aux Cieux

Restezy Et nous nous resterons sur la terre

Qui est quelquefois si jolie"

(Jagues Prevert - „Pater noster”)*

.

.

.

S-a trezit brusc. Dintr-o dată, de parcă o mână nevăzută i-a tăiat visul neîmplinit, cu un foarfece uriaş, poleit cu argintul de lună din nopţile veacului în care croise, odată, cândva, odăjdii pentru frumoşii goi ai marilor căderi. Când izgoniţi lăsau în urma Grădina Edenului, pustie şi tristă ca un măr muşcat cu o sărutare de o gură de femeie cu trup de şarpe. Da, rămânea în urmă grădina, condamnată la veşnice ninsori cu petale de măr crăiesc amestecate cu fulgi din aripile heruvimilor de gheaţă - eternii străjeri ai pomului „cunoaşterii de sine”, din al cărui fruct Zeul - Om, dacă ar muşca şi-ar putea răspunde: „Tat tvam asi”. Întrebarea pe care nu şi-o pune mai niciodată, dar ea, întrebarea, există şi se vrea întrebată, plutind greoaie, prin ceaţa sufletului său gol, deoarece nevăzuta mână cu foarfecele ei uriaş, nu se mai osteni să croiască şi o haină pentru sufletul Zeului - Om. Şi de atunci şi până astăzi şi până-n ziua de apoi, acesta se chinuieşte să-şi acopere goliciunea sufletului cu veştede frunze ale gândului său obosit. Căci aşa a fost, aşa este şi aşa va fi!..Visul întrerupt i-a lăsat în suflet un gust dulce-amar, ca o cireaşă păsărească căzută în mijlocul lunii lui gerar, sau nu, mai bine în mijlocul deşertului, pe nisipul încins cât să fiarbă o cafea turcească, din ciocul unei păsări rănite de săgeata dorului de libertate, ce se întorcea din anotimpul nimănuia.O mână, o altă mână, nu cea cu foarfece uriaş poleit cu argintul de lună (o mână de copil, probabil), i-a zugrăvit visul cu nişte vârfuri de brazi de un verde ştrengăresc, sub care, cu linii stângace desenase o casă mică de ţară, strâmbă de atâta aşteptare şi de dor, după fiul risipitor plecat la nunta din Cana Galileii, unde un Crist, cu zâmbet de prunc orfan, prefăcea necontenit apa în vin. Uşa casei din scândură de gorun, tăcea în culoarea lebedei. Mai avea casa şi două geamuri, ce priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul. Deasupra vârfurilor de brazi, aceeaşi mână (o mănă de copil, sigur), convertise cerul la culoarea senină.Trezit din vis, zărise cerul convertit la aceeaşi culoare senină, numai că de această dată, cineva a pus cerului gratii.Cine ?...De ce ?… Era prea obosit să mai caute răspunsul. Închise ochii la loc şi revăzu iarăşi casa strâmbă de sub brazi, pe care (o mână de copil, foarte sigur de data asta) i-a desenat-o, în vis cu linii stângace, doar că uşa casei din scândură de gorun era înflorită, de această dată într-un zâmbet de copil ce aşteaptă nerăbdător să-şi primească darul de crăciun, iar geamurile nu mai priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul, ci oglindiţi de cerul convertit priveau albastru şi sferic spre vârfuri de brazi, tot de un verde ştrengăresc, ce zgâriau norii. Pe prispa casei torcea o umbră de femeie, îmbrăcată într-o „chemeşă” albă pe care au înflorit florile de in. O altă umbră, de bărbat, tot în „chemeşă” albă, cioplea ceva cu toporul în faţa casei. De undeva din văile munţilor, sau poate din adâncul amintirilor rătăcite prin copilărie se auzi un nechezat de cal. Prin draniţele ce acopereau casa, afumate şi înnegrite de ploi şi ninsori se ridicau, într-o rugă sfântă către cer, zeci de braţe de fum. Şi totuşi din acest tablou patriarhal lipsea o umbră de copil îmbrăcată, tot într-o cămăşuţă albă, umbra lui.O voi umbre!.. Umbre de părinţi, umbre dureros de sfinte, umbre uitate, regăsite, pe urmă uitate din nou şi iar regăsite, ori de câte ori sufletul rănit are nevoie de voi, ca de un balsam ce vindecă dorul. Strânse puternic ochii, până la durere, îi ţinu aşa strânşi până când casa strâmbă de sub brazi a început să se prefacă-n lună plină răsărită de după vârfurile brazilor, preschimbaţi şi ei în vârfuri de cruci de ţintirim.Deschise iar ochii sperând că nu va mai zări cerul după gratii, dar cerul se afla tot după gratii. Îi era sete, chinuitor de sete, stomacul îi ardea de parcă a înghiţit cărbuni aprinşi, iar capul îi atârna greu ca de plumb şi pe deasupra cineva a închis cerul după gratii. Şi-a adus aminte că băuse seara două sticle de whiskey „Jak Daniel's” cu un moldovean, împreună cu care a locuit cu doi ani în urmă, într-o maşină părăsită, într-o parcare de pe Via Sempione. Îşi mai aduse aminte şi cum l-au arestat carabinierii, deoarece lovea furios, cu pumnii în tonomatul de ţigări, ce se încăpăţâna să-i primească bancnota de cinci euro mototolită ca vai de mama ei . Zâmbi indiferent, oricum până-n prânz au să-l lase liber, o ştia asta la fel de bine ca şi faptul că până diseară se va îmbăta din nou.Vis a vis de el, pe un fel de prispă din cărămidă ce înlocuia patul din arestul carabinierilor, stătea o fată ce privea, la fel ca şi el cerul de dincolo de gratii, cu-n zâmbet amar de trist. Era-n făptura ei ceva cuminte, bun, blajin, ca norii cerului deasupra unui cătun în amurg când pacea aerului le îngăduie înălţarea spre cer visător, lină.O mai văzuse undeva. Unde?..În afară de ei doi, într-un colţ al arestului, pe o altă prispă, dormea sforăind un bărbat între două vârste, cu capul ras până la piele şi cu o cicatrice mare, adâncă, ce-i brăzda obrazul stâng de la ureche până la colţul buzelor.Îi zâmbi fetei fără să vrea, ea însă nu-i răspunse cum ar fi firesc printr-un zâmbet ci continua să privească cerul, dar nu ca înainte cu un zâmbet amar ci cu o privire adâncă şi gravă.Unde o mai văzuse?..Semăna cu un înger cenuşiu-blond, cu un înger înflorit din muguri de ceaţă, cu ochii cenuşii-albaştri, dar cu o privire curată ca lumina stelei polare din noaptea de Bobotează, cu gene plecate ca de mireasă nenuntită. Nu se mai întreba unde o văzuse. Era sigur că o mai văzuse undeva, dar ce rost avea să-şi amintească unde?.. Chipul ei îl liniştea, îi dădea odihna de care avea atâta nevoie. Nu dorea s-o cunoască, nici măcar să-şi amintească unde a mai văzut-o, dorea numai s-o privească, s-o ştie pe prispa de alături, cu intimitatea zâmbetului trist împărtăşit de gravitatea privirii ei. Se mulţumea s-o ştie - înger înflorit din muguri de ceaţă la una din ferestrele sufletului său.Se auzi zgomot de cheie întoarsă în broasca uşii şi-n cameră intră, mai mult împins de la spate de un carabinier cu părul cărunt, un zdrahon roşcovan ce se apropia, sau dacă nu, chiar întrecea înălţimea de doi metri şi după ce murmură ceva în genul de „Salve!” se aşeză pe prispă lângă bărbatul ras, care trezit din somn de scârţâitul uşii metalice şedea pe prispă cu un picior sub el. Au început să vorbească aproape-n şoaptă, dar destul de tare ca el să le poată desluşi şoaptele. Vorbeau în rusă.O clipă uită de fată şi se concentră la şoaptele celor doi. Cunoştea limba rusă foarte bine, aproape perfect. În clasa a şaptea a luat locul doi la olimpiada de rusă pe ţară. Imediat şi-a dat seama că cei doi făceau parte dintr-o organizaţie criminală şi că erau hăituiţi de oamenii lui Iakobovici, probabil şeful unei bande rivale, astfel singuri şi-au provocat arestarea, primul, cel ras în cap şi cu cicatricea pe obraz se luase la harţă cu doi motociclişti francezi, iar cel de-al doilea s-a prefăcut că ar vrea să fure o maşină din parcarea hotelului „Novara”, după ce a ascuns geanta cu „babchi” în urechea stângă a Sfântului Carlo. Nu-şi dădea seama ce înseamnă cuvântul „babchi” şi nici nu ştia cine-i Sfântul Carlo, astfel abandonă să mai tragă cu urechea la discuţia celor doi.I-au dat drumul, chiar mai repede decât s-a aşteptat. Odată cu el au dat drumul şi fetei cu ochii cenuşii albaştri, şi abia atunci, când zărise cerul fără gratii, şi-a adus aminte unde o mai văzuse, era chiar prostituata din faţa hotelului „La Rocca”.„Curvele şi beţivii, vor ajunge în împărăţia cerului, înaintea celor drepţi.” - şi-a dus aminte de această frază, auzită la o predică rostită de un preot bătrân din satul bunicii sale.Zâmbi privind cerul fără gratii.Cerul zâmbea şi el

---------------------------------------------

*„Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo/ Cât eşti de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos” (fr. - trad. Gellu Naum)

** „acesta eşti tu”

RĂSPÂNTIILE ALBASTRE

I

Magdalena Danielescu, îngerul înflorit din muguri de ceaţă, sau „putana” din faţa hotelului „La Rocca”, stătea tristă într-un jilţ împletit din răchită, pe balconul apartamentului pe care l-a închiriat, nu departe de locul său de muncă, adică de hotelul „La Rocca”, asta ca să-şi poată aduce clienţii, la nevoie şi acasă. Sta tristă şi mahmură, supărată parcă pe singurul ei prieten, timpul trecător, privind galeş printre gene, la stelele care, sub lumina lunii, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.Fără să vrea strânse, ţinând cu amândouă mâinile, paharul rece cu suc de lămâie în care pluteau câteva cuburi de gheaţă. De-a lungul întregii zile, o plictisise ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de iunie, plăcută atât la soare cât şi la umbră, ci de la arsura sufletului. Paharul rece, parcă-i răcorea nu numai mâinile ci şi întreg sufletul bântuit de fantomele faptelor pe care, nu le-ar fi dorit întâmplate.Dacă ar fi întrebat-o cineva : „ce face?” ar fi răspuns, poate : „mi-e trupul fierbinte de arsura întâmplărilor sufleteşti şi caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezimea sticlei reci a paharului”.Din când în când, foarte rar, ce-i drept, îşi mai simţea sufletul arzând de flăcările unui sentiment straniu. Era unicul ei sentiment pe care-l mai simţea şi într-un fel se bucura de el, îi aducea aminte că ea, Magdalena Danielescu mai există, mai e o fiinţă vie, că sufletul ei sfâşiat şi terfelit mai poate simţi ceva, fie chiar durere sau arsură. La început îi era silă de sine însăşi , se dispreţuia ca pe o făptură josnică, mârşavă, murdară. Pe urmă a fost copleşită de un sentiment de milă foarte ciudat. Nu, nu-i era milă de ea însăşi, ci parcă ea era altcineva, o altă Magdalena, cea de dinaintea acelei Magdalena, îi era milă de Magdalena cea de acum, împinsă-n mocirla luxoasă în care nimic nu era omenesc, deasupra căreia, până şi luna plină era crispată de sete după ceva omenesc, uman.Fiecare noapte, fiecare client, fiecare atingere barbară de mâinilor, ce nu aveau nimic bărbătesc şi cuceritor în ei, îi produceau remuşcări nespus de dureroase, pe care Magdalena, cea de dinainte, trebuia să i le aline prin lacrimi de milă amestecate cu o durere amară. Dar într-o zi dispăru fără urmă, o părăsise fără să-i spună nimic, fără să-şi ia rămas bun, fără să se uite măcar în spate. A plecat pur şi simplu, aşa cum pleacă copilăria, pe furiş, tiptil, numai ne dăm seama deodată că nu mai e. Atunci a căzut într-o indiferenţă totală. De parcă nu ei i se întâmplau acele lucruri, ci unei alte Magdalena, diferită atât de ea, cât şi de Magdalena cea plecată. Sau poate ea a rămas în locul celei duse?.. Cine ştie?.. Dar dacă e aşa, atunci de ce îi e atât de indiferent ce i se întâmplă celei de-a treia Magdalena, de ce nu simte pentru ea nimic, dacă nu milă, măcar dezgust?.. O privea de undeva din copilărie, cu ochi cenuşii de fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă albă ce ţine o păpuşă cusută din cârpe, în mâini.Ea nu putea lua lucrurile aşa cum sunt, cum le lua Mina, cu care împărţea apartamentul închiriat şi pentru care prostituţia era o meserie ca oricare alta, ba pe deasupra se mândrea cu fiecare client, considerându-se un fel de soră de caritate ce poate oferi o clipă de plăcere pacienţilor săi suferinzi. Mina era veselă tot timpul, se bucura pentru orice fleculeţ, parcă zâmbea cu sufletul.Ce-i drept mai zâmbea şi ea din când în când, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi timp. Un spaţiu şi timp ce erau foarte îndepărtate, deoarece simţeai că surâsul ei nu poate ajunge curând, era un surâs pentru marile depărtări. Mai surâdea câteodată şi cu acele locuri ale sufletului, unde sălăşluiau amintirile. Cele două surâsuri, câteodată se suprapuneau într-o tristeţe plăcută, lină. Noaptea petrecută în arestul carabinierilor i-a adus o odihnă plăcută sufletului său atât de obosit. Deşi era închisă după o uşă masivă de fier, iar cerul se afla după gratii, ea s-a simţit în sfârşit liberă. Măcar nu era obligată de gorilele albanezului Armando, să stea în faţa hotelului „La Rocca” în aşteptarea clienţilor, ca dimineaţa să împartă-n două câştigul ei obţinut de pe urma mârşavei vânzări a trupului său pângărit de dorinţele barbare ale bogaţilor săi clienţi. Aşa cerea legea lor nescrisă, dar respectată cu stricteţe de toate fetele. Ar fi fost o curată sinucidere de-a ascunde ceva din câştig, şi aşa mai schilodeau din când în când, câte o „putană”, ca să-şi bage celălalte minţile-n cap.A ajuns să urască toţi bărbaţii. În fiecare dintre ei, vedea un posibil viitor client, care, parcă o privea ca pe un obiect de vânzare, pe care poate să-l obţină, oricând şi ori de câte ori doreşte, contra unei sume neînsemnate pentru el. Ca după aceea să plece indiferent, scoţând-o din amintirea lui, ca pe un tramvai, de exemplu, în care ai mers două, trei staţii, iar pe urmă, după ce ai coborât pur şi simplu uiţi, sau nici măcar nu-ţi trece prin minte să te gândeşti la el.Fiecare bărbat, pentru ea însemna o canalie, o brută, care în afară de curaj şi ticăloşie nu are nimic sfânt, omenesc… O făptură cu muşchi parcă sculptaţi în granit unii, sau cu burtă şi chelie alţii, pe dinăuntru găunoşi, goi, fără de suflet, ce nici măcar de clipa plăcerii nu erau în stare să se bucure, unii dintre ei guiţând ca nişte porci duşi la tăiere.Şi totuşi chipul tânărului vagabond, poate îmbătrânit prea devreme de viciul alcoolului, ce dormise pe prispa de alături în arestul carabinierilor, pentru prima dată în trei ani de zile, de când trupul ei cunoscuse bărbatul, i s-a părut omenesc, blând, bărbătesc chiar. Când s-a trezit i-a zâmbit nevinovat de trist. Cu un zâmbet blând ca de martir crucificat pentru credinţa-n dragostea aproapelui. Zâmbetul lui chemă de undeva din legământul amintirii pe un altul aproape la fel, zâmbetul bunicului, bunului ei bunic Ilarie.

-----------------------------------------------------------------

* * *

-----------------------------------------------------------------

Răspântiile albastre 2
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Pe tatăl său, Răzvan Danielescu inginer de exploatări miniere cu brevet de inventator, de la cere moştenise ochii cenuşi-albaştri, avea să-i povestească mai târziu bunicul Ilarie, Daniela nu-l cunoscuse. Nu împlinise nici un an, când el murise într-un accident, colectiv, de muncă, la mina Dălja. Mama ei Ştefania, născută Bratu, profesoară de franceză la liceul din oraşul Livezeni, nu a aşteptat să treacă nici măcar zilele de doliu după soţul decedat şi s-a recăsătorit cu Lică Zmeureanu, artificier la mina Bărbăteni , cu şapte ani mai tânăr decât ea, ce părea mai degrabă, dacă nu fiul lui „madam Ştefania” atunci cu siguranţă fratele ei mai mic. Deşi avea douăzeci şi unu de ani, ea avea douăzeci şi opt, Lică Zmeureanu părea mult mai tânăr. Cu un cap subţirel, frumuşel, cu mustaţă mijită neagră, părul ondulat, uns cu gel, cu cărare în lături şi freză stufoasă în faţă, îmbrăcat întotdeauna în costum negru, cămaşă albă brodată ca de mire, descheiată până la mijloc, ca să i se vadă pieptul păros, negru pe care lucea un trifoi cu patru foi din aur, prins de un lănţişor subţire, tot din aur, subţirel şi mlădios la mijloc, cu ocheade repezi pe sub gene negre, nepăsător, hotărât şi grăbit, cânta şi dansa după romanţele demodate. Părea mai firesc să-l întâlneşti într-o mahala din Brăila decât într-un oraş minier.Curajos şi încântat de el şi de viaţă, dar totdeauna harnic, muncitor, apreciat de toţi ortacii, care-i treceau cu vederea apucăturile, de fante de mahala, pe care şi le păstra cu sfinţenie. Nu avea nici o îndoială aspra persoanei lui, era sigur că el e băiat frumos şi că asta e o monedă curgătoare pretutindeni. Pe „madam Ştefania” o făcuse ibovnica lui, încă de pe vremea când inginerul Danielescu era încă, în viaţă.O dorise din tot sufletul s-o aibă amantă şi cum era obişnuit să-şi îndeplinească toate dorinţele, şi-a îndeplinit-o şi pe aceasta. O dorise nu pentru că ar fi fost frumoasă, ci pentru simplu fapt că era profesoară de franceză şi nevastă de inginer, o „târfă intelectuală”, cum o va numi mai târziu, după ce se vor căsători. „Madam Ştefania” nu era nici pe departe o femeie frumoasă, semăna cu un burete de baie, mai degrabă, cu gâtul scurt şi gras, bustul tot atât de scurt şi gras, pântecul rotund, faţă urâtă, desigur nasul gros, turtit puţin la vârf şi gura lată, cu dinţii laţi, ce nu se arătau, cu umeri pătraţi lemnoşi. Aspectul unei păpuşi de lemn de la ţară…o lipsă totală de mobilitate. Vocea ei, cu un accent franţuzesc , pocit, era vulgară, mată, dospită de ură şi ambiţii nemăsurate, posedată întotdeauna de demonul geloziei, erupând ca un vulcan în scene de o violenţă sălbatică, presărată din belşug cu ameninţări de sinucidere care de care mai diabolice: aruncări de pe bloc, otrăviri, spânzurări, deschideri de vene şi altele, care l-au lecuit pe bietul Lică Zmeureanu, de a avea muiere intelectuală şi a lăsat-o în plata Domnului, după ce aceasta a născut un copil mort, schimbând-o pe o taxatoare de pe autobuz, tânără şi frumoasă.De atunci „madam Ştefania” a devenit o pacientă permanentă la secţiei de psihiatrie al spitalului din oraş, şi ca nenorocirea ei să fie şi mai deplină a căzut pradă patimii alcoolului, astfel că cei de la inspectoratul învăţământului au fost nevoiţi să-i desfacă contractul de muncă, iar „madam Ştefania” a ajuns femeie de serviciu la mina Dălja, fiind angajată de câtre directorul Dobrescu, fost coleg de facultate cu inginerul Răzvan Danielescu şi care nu avea nici un respect pentru ea, nu pentru faptul că a ajuns o depravată ordinară, sau pentru că a fost dată afară din învăţământ. Nu, Doamne fereşte!…Cine era el ca să judece o femeie bătută de nenoroc?… O dispreţuia încă de când Răzvan era în viaţă şi erau prieteni de familie şi el aflase de legăturile ei amoroase, cu artificierul de la Bărbăteni. Mult timp se chinuise şi nu ştia cum să-i deschidă ochii lui Răzvan . Nu găsea cuvintele, nu putea să-i spună direct pe nepusă masă: „Măi Răzvane , un artificier din Bărbăteni i-o trage lui nevastă-ta”. Până la urmă n-a fost nevoie. Răzvan murise, iar el rămase cu o piatră pe suflet, că nu a fost în stare să-i deschidă ochii colegului şi prietenului său, pe care-l regreta sincer din adâncul sufletului său de momârlan uriaş, ca un urs, crescut la poalele Parângului, acum era apăsat de o altă grijă, cum s-o ajute pe micuţa Magdalena, fetiţa colegului său mort. O vizita, îi ducea dulciuri, hăinuţe, jucării, îi dădea şi bani lui „madam Ştefania”, care veşnic se plângea , că nu-i ajunge salariul „…s-o întreţină pe biata orfană”, cu toate că ştia bine că trei sferturi din bani „madam Ştefania” le dădea pe băutură, în ultimul timp încurcându-se cu un fost vagonetar, ajuns vagabond, ce-şi petrecea timpul prin cârciumile frecventate de mineri, trăind din mila lor.Atunci Dorian Dobrescu i-a scris părintelui Ilarie Suceveanul, cum îi plăcea să-i spună tatălui, lui Răzvan, pe care-l cunoştea foarte bine, deoarece mai toate vacanţele de vară, din timpul studenţiei şi le-a petrecut pe plaiurile bucovinene, acasă la părinţii lui Răzvan. Era ca un al doilea fiu al preotesei Catrina şi al părintelui Ilarie, care-l iubeau la fel de mult ca şi pe Răzvan al lor. A fost alături de ei când a murit mama lui Răzvan, preoteasa Catrina, a fost alături de părintele Ilarie când a murit Răzvan, era dator şi acum să-l prevină până nu era prea târziu.Nu a fost greu s-o convingă pe „madam Ştefania” să lase fetiţa în grija socrului, deşi la început juca rolul mamei căreia vor să-i fure copilul: „tot ce i-a mai rămas scump şi sfânt în viaţă. Dar argumentele de genul: „copilul are nevoie de aer curat şi de lapte” sau că ei, îi va fi mai uşor de trăit , fără să ducă grija fetei, că viaţa la oraş este şi aşa destul de grea, argumente aduse de părintele Ilarie şi două mii de lei drept recompensă pe care directorul Dobrescu i-a strecurat în buzunarul şorţului murdar, de bucătărie, au convins-o pe „madam Ştefania” să se învoiască, ce-i drept cu un oftat prefăcut şi câteva lacrimi stoarse din conştiinţa, ei, aproape secată de orice sentiment. „În câteva zile mă voi stinge de dorul ei.” – mai spuse „madam Ştefania”. Însă seara după ce-l conduse pe părintele Ilarie la gară, o zări-se pe terasa restaurantului „Minerul” împreună cu fostul vagonetar bând bere.A doua zi îl rugase pe medicul de la secţia de psihiatrie al spitalului, să-i pregătească tovarăşei Danielescu Ştefania dosarul de pensionare pe caz de boală. Era tot ce mai putea face pentru „madam Ştefania”, în memoria bunului său prieten Răzvan Danielescu.

----------------------------------------------------------------------------

* * *

----------------------------------------------------------------------------

Răspântiile albastre 3
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Când Magdalena Danielescu ajunse la „locul de muncă” (cuvintele Minei), în faţa hotelului „La Rocca” era aproape trecut de miezul nopţii. Pe terasa restaurantului îl zări pe vagabondul care noaptea trecută, dormea beat pe prispa din arestul carabinierilor şi care trezit din somn şi din beţie i-a zâmbit atât de trist şi omenesc. În faţa lui, pe masă era o sticlă de whiskey „Balantays”, ghicise după forma plată a sticlei, şi un pahar. Arăta ca un cavaler al ordinului frunzei de dor îmbrăcat în armura tristeţii. O privea, dar parcă n-o zărise, sau poate n-o recunoscuse, sau poate privea aievea. Privirea lui o neliniştise plăcut. Şi totuşi pe ea o privea, şi-a dat seama când s-a suit în maşina bătrânului Titzone, proprietarul debarcaderului de pe insula Bella, care întotdeauna o prefera pe ea, parcă în ciuda celorlalte fete. Atunci el îşi plecă capul umilit întorcându-şi privirea spre uşa de la intrare a hotelului, de parcă sufletu-i era un fel de portar al hotelului.Când bătrânul Titzone o aduse înapoi în faţa hotelului, era aproape dimineaţă. Pe terasa pustie, cu aceeaşi sticlă, poate neîncepută, era sigură că o aşteptase pe ea, stătea vagabondul cu zâmbetul trist şi omenesc, ca un fecior de lele nebună lătrat de dor şi lună plină în noaptea de bobotează cu sufletul scrisoare, scrisă ei cu razele argintului de lună, scrisoare rămasă în el ca într-o cutie de scrisori părăsită.Magdalena s-a apropiat de el şi deodată privirile lor s-au întâlnit. N-o mai privea trist. O privea cum priveşte un copil păpuşa din vitrina magazinului de jucării, dorindu-şi din tot sufletul s-o cumpere, dar neavând banii necesari pentru a şi-o cumpăra, şi totuşi nu era nimic vulgar în privirea lui, nu se întrezărea nici o sclipire pornită de poftele trupeşti, avea o privire de prunc neîntinat, pură, serafică.Continuau să se privească în tăcere, ea simţindu-l nu în afară, ci în inima ei. Chipul lui era mai plăcut decât atunci, în noaptea petrecută împreună în arestul carabinierilor. Fără să-şi spună nimic, bănuiau unul despre celălalt că sunt români. Acum obrajii lui erau frumoşi ca de sfinx turnat din lumina lunii, umed argintii, nu de roua dimineţii, ci de măr ud. Fără să-şi dea seama, îi apucase amândouă mâinile, strângându-le cu o putere sufletească, deplin, cald, în timp ce ochii ei cenuşii-albaştri au revenit la viaţă cu o mişcare graţioasă de lebădă trezită din vis de argint şi de petale de trandafir alb.Vibra şi-n el şi-n ea aceeaşi generoasă bătaie de inimă, care-i izola de lucrurile din jur. Nici unul, nici altul nu puteau vorbi. Fiecare se gândea la celălalt ca la ceva depărtat, aşezat pe zările sufleteşti, şi deodată mâinile lor se-întâlniseră, dând clipei un miracol sufletesc pe care numai tăcerea îl putea cuprinde, în timp ce ochii priveau – orbiţi şi incredibil – miracolul pe care mâinile-l strângeau aievea.Se auzeau valurile lacului Magiore izbindu-se de stâncile acoperite de muşchi, parcă învelite într-o husă de catifea verde. El se simţise cu ea de mână ca într-o poiană din pădurea de brazi.Ea vorbise cea dintâi.- M-ai aşteptat pe… Îi deveniseră ochii gravi, umeziţi de lacrimi… mine? - Da. Îi strânse şi mai tare mâna.Obrazul lui era palid, argintiu, al Magdalenei colorat. Amândoi tăceau, într-un zâmbet unit de nenoroc, a cărui tristeţe le înfrumuseţa trăsăturile şi chipurile lor alăturate în văzduhul posomorât sur, păreau ca două năluci răsărite din umbra fericirii pe ruinele unei cetăţi, zâmbind prin veacurile trecute.Strângându-l de mână, cu o naivitate de logodnică, pornise împreună cu el, ducându-l de mână, cum îşi duce o mamă pruncul pe potecă, înspre biserica din deal la sfânta utrenie în dimineaţa învierii.O urmase tăcut, ca un miel dus la tăiere, fericit că-i lângă ea, fericit că-i dus de mâna ei, visând poate la o dragoste cum n-a fost şi nu e.Îl duse la ea acasă. Intrase după ea, mergând în vârfuri, în casa necunoscută. Îi bătea inima tare, era prima dată în ultimii patru ani, când intra într-o locuinţă. Se văzuse vag, ca reflectat de-o apă, în oglinda vastului hol a cărui scară ducea la etaj. Razele lunii stingeau într-un vitraliu cozi de sirene verzi plutind în ape albastre, mirosea a naftalină şi a parfum de levănţică. Era un miros şi o tăcere din alt veac. De undeva de departe, ca o binecuvântare căzută asupra oraşului încă ne trezit din somn, se auzi glas de clopot.Magdalena, parcă trezită dintr-un vis de somnambulă îi lăsase mâna şi ghemuindu-se pe scară, izbucni în plâns. El o privea cu mirare, clipind, cu fruntea încreţită. Ce nebunie îl aduse în dimineaţa aceea în această casă necunoscută, alături de o fată care plângea? Ea şedea la picioarele lui, cu spinarea aplecată, osândită parcă la lovituri de bici, plângând înăbuşit, c-o deznădejde care-i scutura mereu, ca tremuratul de frig, umerii subţiri.El se aplecă asupra ei, cu dragoste şi milă, cu o dorinţă nestăpânită, de-a o alinta, ca pe un pui de căprioară găsit la marginea pădurii. Îi dezmierdă părul, umerii, obrajii umezi. Capul ei se aplecă, încă scuturat de plâns, pe pieptul lui. Ea îl privi printre lacrimi şi înălţă buzele spre el – părea înflorită atunci din rouă, cu o lumină de lună - şi o sărută.

. . .

Se însera frumos. Prin geamul larg, se cobora o seară ca de mătase melodioasă. Era enorm de mult cer afară, înăuntru era un dans de dizolvare totală a tristelor umbre. Sub lumina apusă de soare, trupurile lor unite în nemişcare ca într-o rugă palidă de vecernie, păreau inerte ca şi obiectele din jur, până şi gândurile, simţurile, încetându-şi freamătul aţipeau, plecând capetele gingaşe pe umărul fericirii. Două trupuri unite într-o singură umbră, două tăceri învăluite-n aceeaşi durere, două tristeţi cuprinse de acelaşi dor.Şi-n seara aceea, o sărutase din nou, dezmierdându-i părul şi fruntea la plecare, pe aceeaşi scară cu miros de naftalină şi parfum de levănţică, la lumina aceloraşi cozi de sirene plutind în aceleaşi ape albastre, iar umbra nopţii cădea pe pământ – pasăre rănită.Sufletul Magdalenei – ţipăt de lumină din beznă, mângâia urmele prinţului de rouă, primul bărbat din viaţa ei, ce nu s-a atins de trupul ei, ca un sfânt ce nu intra-n templul pângărit de zeii barbari şi de idolii păgâni.Dar sufletul ei…sufletul ei nu mai era virgin. Cunoscuse bărbatul.Doamne, cum va mai putea trăi de acum înainte ?!…

------------------------------------------------------------------------------

* * *

Răspântiile albastre 4
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
El, Ovidiu Lucenko, prunc al dimineţilor de brad scăldat în roua ierbii de mătase, legănat de cetina brazilor ce aşteptau cuminţi de o veşnicie şi ceva un ţipăt de prunc, trăia acum viaţa personajului din cartea „Înălţimi găunoase” a lui A. Zenoviev (carte, citită odată de el). Era Zurbagiul, nu avea (în ultimii patru ani, de când se afla în Italia) domiciliul stabil, locuind ba în maşini sau şalupe părăsite, ba prin fabrici sau case, tot părăsite. Trăind de azi pe mâine, din ce pica, din ce-i da Dumnezeu, din te miri ce. Muncea pe apucate, uneori, când şi dacă i se ivea prilejul, petrecându-şi mai tot timpul prin Piaţa Centrale din Milano sau prin Mulino-Dorino, dar şi prin orăşelele turistice ca Arona, sau pe insulele unde viaţa era ca-n paradis. Vagabond, un coate goale şi haimana, mai bine spus câine de pripas, care din când în când se mira de el însuşi punându-şi întrebări de filosof: „Cine sunt?.. Ce fac?.. Încotro mă îndrept?..” Cât despre necesităţile materiale mergea pe principiul „Predici de pe munte” al lui Isus Hristos: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau ”Cu ce ne vom îmbrăca?”…Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.” Şi Tatăl ceresc se îngrijea de pâinea lui, cea de toate zilele, pe care de multe ori o fura din magazinele alimentare, la fel cum fura şi sticlele cu băutură scumpă, simţind nevoia să se îmbete în fiecare seară. „Nici hoţii, nici beţivii… nu vor moşteni împărăţia Cerurilor” - glăsuieşte Sfânta Scriptură, dar tot ea spune: „Hoţul care fură, pentru că nu are ce pune în gură să nu fie dispreţuit” şi, tot în aceeaşi Sfântă Scriptură stă scris: „Daţi băuturile tari celui ce piere şi vin celui cu sufletul amărât ca să bea, să-şi uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.”Acum, sufletul lui era amărât, mai amărât ca niciodată. Amar, amar, amar…amărât de o amărăciune amară din cauza fetei, din faţa hotelului „La Rocca”, care s-a aşternut pe iarba de mătase a sufletului său, cum se aşterne roua din a cărei muguri acum înflorea în el îngerul fericirii amare.S-a îndrăgostit de ea?.. O iubea?.. O adora?.. Puţin spus. Ce simţea sufletul său nu se putea descrie în cuvinte. Nu va putea trăi fără ea! - asta o ştia prea bine, la fel cum ştia că nu va putea trăi nici alături de ea, aşteptând-o, la fel ca în dimineaţa acelei zile, să iasă din aşternutul „macaronarilor” bogaţi, ca apoi să-şi petreacă ziua plângând unul în braţele celuilalt, ca pe urmă, seara să plece din nou. Iar el?.. Nu, asta nu! Ar înnebuni şi i-ar ucide pe toţi care s-ar atinge de ea, sau ar fi ucis el, de oamenii albanezului Armando. Singurul lucru care-i rămânea, era să plece din acel orăşel, fără a se mai uita-n spate. S-o uite. Dar va putea oare?.. - aceasta era întrebarea ce-l frământa mai mult. Va pleca, sigur va pleca, fără a se mai uita-n spate, ca nu cumva să se prefacă-n stâlp de sare, precum soţia biblicului Lot.Nu o putea avea nicicum numai al lui, numai pentru el. Era fata lui Armando, una dintre cele mai căutate, îi aducea profit. Putea doar s-o cumpere de la el dar o „putana” de lux, cum era Magdalena, valora peste cincizeci de mii de euro, putea să ajungă chiar şi la o sută de mii, iar el mai mult de o sută de euro n-a avut niciodată-n buzunar.Zâmbi amar.Mai era o posibilitate, să fugă împreună, să se întoarcă-n ţară. Riscul era mare, puteau fi prinşi de oamenii lui Armando şi ucişi. Şansele erau aproape nule. Albanezul avea un adevărat imperiu negru, compus din traficanţi de droguri şi de arme. Bandiţi bine antrenaţi şi înarmaţi, care prima dată te ucideau şi pe urmă te întrebau: „Como te chiamo?” Şi apoi, ar fi vrut ea să fugă împreună cu el?... Şi dacă ar fi vrut, ce-i putea oferi el?... Nimic!.. Nu avea nimic în afară de căsuţa veche şi strâmtă, de sub brazi, moştenită de la unchiul său Matei, pe care adesea o vedea-n vis. Era tot ce-i rămăsese pe lumea asta, după moartea celor din familia lui.Nu! Trebuie s-o uite. S-o scoată din suflet, din inimă, din gânduri… Să se prefacă, că nu a alintat-o ca pe un pui frumos de căprioară găsit la marginea pădurii, va trebui să uite privirea ei curată ca lumina stelei polare, ce-i turna-n suflet aripi de fluturi, din ochii ei cenuşii-albaştri, de sub genele plecate, de mireasă nenuntită..Până la urmă era bărbat, fiu de huţul, strănepot de haiduc, va învinge durerea de ea, sau dacă nu, o va purta ca pe o floare la reverul sufletului său, va trece astfel cu ea prin ani. Se va întoarce acasă, la căsuţa de sub brazi, unde-l aşteaptă umbrele străbune, rătăcite prin balade, doine şi legende.Va pleca, hotărât va pleca, fără să-şi ia rămas bun de la ea, fără s-o mai revadă vreodată, fără să privească-n urmă. Va pleca cum pleacă adevăraţii bărbaţi, se va învinge pe sine însuşi, e tot ce putea face.

Agonia oglinzilor (poezii)

.

.

APOCALIPSA UMBRELOR

.

La căderea umbrelor

florile

brodează pe aripi de fluturi

apusul soarelui

Aşteptarea

devine durere prenatală

Păsările

scot la licitaţie zborul

Crucile

înmuguresc

în inimile muribunzilor

Stăpânul rădăcinilor

scrie Apocalipsa umbrelor

Veşnicia

pare nespus de scurtă

La căderea umbrelor…

.

.

NICIODATĂ PIETRELE
.
Niciodată pietrele
nu vor atinge
sânii fecioarei,
niciodată pietrele
nu vor strânge
coapsele femeii,
niciodată pietrele...
Niciodată!

Într-o seară
Manole, meşterul,
s-a îmbătat (bietul),
uitând s-o mai zidească
pe Ana,
după cum sta scris
să fie.

(de spaimă)
Cei „nouă meşteri mari,
calfe şi zidari”
fugiră care-n cotro.

(de supărare)
Ana
fugi şi ea
cu un crai
dintr-o altă legendă.

Au mai rămas
doar pietrele
şi Manole.
El, Manole,
se jură
în fiecare dimineaţă
(la cântatul cocoşilor)
că odată şi odată
tot o va zidi
pe Ana,
dar ele, pietrele,
nu-l cred.

Pietrele ştiu
că niciodată...

TOVARAŞA PARASCA

AMINTIRI DIN EPOCA DE MĂMĂLIGĂ

(Proză umoristică)

De tovarăşa Paraska se fereau toţi oamenii din sat. Fugeau să nu se întâlnească cu ea, precum fuge necuratul de tămâie. Toată lumea, de la copii mici până la oamenii-n vârstă, o ocoleau făcând semnul sfintei cruci, şoptind „Tatăl nostru" şi scuipând în sân. Oricine a avut de-a face o singură dată cu ea, acela sigur n-o va uita toată viaţa lui, ci îi va sfătui pe toţi, să nu aibă nici o legătură, fie bună fie rea, cu Paraska. În primul rând, Paraska era membru al Partidului Comunist Român, însă nu aşa de ochii lumii, cum era Mihaylo Reti, sau Bogdan Kakaylo, care au devenit membrii PCR, după ce s-au întors de pe front: Reti fără un picior iar Kakaylo fără o mână. Amândoi participau la şedinţele de partid, plăteau cotizaţia lunară şi atât!.. Nu, tovarăşa Paraska, nu a fost o astfel de comunistă, ea a fost o comunistă înrăită, o comunistă din cap până-n picioare: în venele ei curgea acel „roşu" sânge comunist, inima ei bătea în ritmul comunist, ea respira comunismul. „Partidul Comunist, conduce paşii noştri rătăciţi!...Fără Partidul Comunist, noi nu valorăm nici cât o ceapă degerată, fără Partidul Comunist ne-am zbate, cu toţi, ca peştele pe uscat şi am pieri!.." - explica tovarăşa Paraska, oricui, pe cine întâlnea pe stradă. Oamenii se fereau să nu se întâlnească cu ea, ca să nu fie nevoiţi să-şi spurce urechile cu predicile ei comuniste însă, stând la coadă după pâine sau după petrol lampant nu aveau ce face, erau nevoiţi să asculte cu mare atenţie, cu foarte mare teamă şi cu o ură de nedescris în suflet, prorociile tovarăşei Paraska despre viitorul strălucit al Partidului Comunist şi s-o aprobe dând din cap precum gâscanii, că are dreptate. A nu asculta ce zice mătuşa Paraska, era tot una cu a vorbi ceva rău împotriva partidului. Cel care ar fi îndrăznit să n-o asculte cu atenţie, era pe loc categorisit de către tovarăşa Paraska, duşman al Partidului Comunist Român. „Ferască-l Dumnezeu, pe acel om!.."- îşi făceau cruce cu limba, speriaţi, să nu observe mătuşa, bieţii oameni. „Asemenea om mai bine şi-ar lega o piatră de gât şi s-ar arunca în lacul Coştiuilui!"În al doilea rând, de mătuşa Paraska, se temeau oamenii şi din cauză că nu credea în Maica Domnului, nici în Fiul lui Dumnezeu şi nici chiar în Creatorul cerului şi al pământului – Sfântul Dumnezeu Tatăl. Şi ca să-şi demonstreze necredinţa, păgâna Paraska scuipa pe Sfânta Răstignire a Domnului nostru Isus. „Trăznite-ar Sfântul Dumnezeu, din înaltul cerului!" şopteau paralizaţi de spaimă bieţii creştini.„L-a văzut cineva, vreodată pe Dumnezeu?.. Nu L-a văzut nimeni, pentru că nu există!.." blasfemia Paraska, iar celor prezenţi li se oprea inima-n loc de spaimă.„Pe Dumnezeu L-au inventat preoţii!... L-au scormonit de sub unghie, ca să aibă cu ce speria lumea ce băjbâie prin întuneric." - striga Paraska, completând discursurile sale cu câteva citate din operele lui Marx, Engels şi Lenin, pe care le-a memorat ca să vadă „prostimea creştină" cât de mult i-a iluminat mintea Partidul Comunist. Singura care nu se temea de tovarăşa Paraska, era bătrâna Haficka. Aceasta unde o întâlnea o scuipa şi o blestema: „Conduce-te-ar partidul tău „comonist" la dracu-n praznic, dar-ar sfântul Dumnezeu să-ţi putrezească oasele în groapa Pereslopului iar sufletul să-ţi ardă-n focul veşnic al iadului. Mira-s-ar lumea de capu-ţi „comonist"!... striga din răsputeri Haficka şi căzând în genunchi lua Sfânta Cruce şi săruta sfântul pământ care „ne hrăneşte pre noi păcătoşii şi o suportă pe „bezbojniţa" * de Paraska. „Bătu-te-ar!..." - începea s-o blesteme, cu o listă lungă de sfinţi, proroci, apostoli şi mucenici, aşezaţi în ordinea alfabetică, începând cu patriarhul Avraam şi terminând cu sfântul Zebedeu, tatăl fiilor tunetului, după care începea să invoce, ca să cadă asupra capului păgânei, toate toioagurile sfinţilor, toate săbiile de foc ale serafimilor, clopoţelul de aur cu care cheamă Sfântul Dumnezeu îngerii la cină, ba chiar şi grebla cu care sfinţii îngeri adună dimineaţa stelele de pe sfintele ceruri. După aceea, bătrâna Haficka trecea la altă categorie de blesteme, invocând toate forţele văzute şi nevăzute ale iadului, începând de la Scaraoţchi până la ultimul slujitor al împărăţiei întunericului. Cu toţii erau invitaţi s-o pedepsească pe „leorva comonistă". Tot fumul şi flăcările iadului, toate cazanele umplute cu catran şi smoală, toate furcile şi coarnele diavolilor cădeau pe capul „procletei"**. Lumea nu mai putea de bucurie când se nimerea ca Haficka s-o întălnescă pe tovarăşa Paraskca.Ce n-ar fi dat, biata Paraska, ca să se răzbune pe Haficka, pentru toate obidele, batjocurile şi blestemele răbdate. Ce-i drept, a încercat ea să se răzbune, a reclamat-o şi la partid, şi la miliţie, a dat-o şi în judecată la împăciuirea locală, a declarat-o în câteva rânduri duşman al Partidului Comunist şi al poporului la şedinţele de partid, dar în zadar… Nimeni nu vroia s-o pedepsească pe „răzvrătita" de Haficka. Niciunul din tovarăşi nu i-a luat, măcar o dată, o singură dată apărarea, în faţa bătrânei. Nici tovarăşul şef de post, plutonierul adjutant Fedia Caşcavaliuk, nici tovarăşul secretar al organizaţiei comunale de partid Mitea Capustaniuk nu vroiau s-o pedepsească pe baba Haficka, pe care tot satul o iubea pentru curajul şi isteţimea ei. Haficika şi-a dovedit curajul şi isteţimea, încă de pe vremea când au intrat ruşii în sat şi au agăţat portretul lui „batiuşka" Stalin pe peretele din faţă, al Sfatului Popular.„Spune-mi, rog-te fain domnucule copitan, cine-i aiesta sfânt, din sfânta „zobrajenie?"*** -făcându-şi Sfânta Cruce şi împreunând mâinile ca pentru rugăciune, a întrebat Haficika, pe unul dintre ofiţerii ruşi, ce se plimba ţanţoş, prin faţa primăriei. „Mamaşa eta este Iosif Visarionovici Stalin, care gonit din ţara voastră pe neamţ rău!" răspunse mândru ofiţerul sovietic.„Sfânt, sfânt, sfânt eşti tu Iosipe şi cum naiba te mai cheamă, care ai alungat neamţii din ţara noastră, acum milueşte-ne pre noi încă odată şi alungă-i şi pe ruşii care ne pustiesc ţara, ca lăcustele Eghipetul!..." întindea Haficka mâinele împreunate spre portretul lui Stalin. „Starostele"**** satului, care a auzit întâmplător, rugăciunile femeii, s-a făcut mai alb decât varul, iar ofiţerul rus s-a holbat la ea ca viţelul la poarta nouă, a scuipat furios şi s-a dus de la bătrâna scărpinându-şi ceafa. Degeaba i-a ameninţat tovarăşa Paraska, ba pe şeful de post, ba pe secretarul de partid, că va face plângere împotriva lor, la tovarăşii de la judeţ, dacă n-o pedepsesc pe baba Haficka, însă nici unul dintre ei n-a luat nici o măsură împotriva bătrânei. Atunci, Paraska a hotărât să-i înveţe minte pe tovarăşii care degeaba mănâncă pâinea Partidului Comunist, şi nu iau nici o măsură împotriva duşmanilor poporului şi a început să-i critice ba pe unul, ba pe altul la şedinţele de partid, că nu-şi fac datoria faţă de partid, căci sub nasul lor, pe toate izvoarele şi părâiaşele, se fierbe horinca şi se taie viţeii mai ceva, cum tăia Irod prunci la Betleem. Atât tovarăşul Caşcavaliuk cât şi tovarăşul Capustaniuk, ştiau foarte bine ce se fierbe şi ce se taie în sat, căci din acel fiert şi tăiat, cam un sfert intra în burţile lor mari şi rotunde, ca de muieri gravide, de aceea amăndoi strângeau, nevinovat din umeri, prefăcându-se că nu au habar despre ce vorbeşte tovarăşa Paraska. Văzând că nici de această dată tovarăşii nu iau nici o măsură împotiva babei Haficka, Paraska a trimis căteva „rapoarte" tovarăşilor de la judeţ, care şi-au aplecat urechea la plângerile ei, au trimis o comisie la faţa locului şi i-au schimbat pe „obdielarii de tovarăşi" în altă localitate punând în locul lor doi tovarăşi de nădejde care ascultau orbeşte de tovarăşa Paraska, amendând pe toţi aceia, pe care ea avea necaz. Pentru oamenii din sat au venit vremuri amar de grele. Numai pe bătrâna Haficka nu s-a putut răzbuna Paraska, deoarece aceasta, isteaţă cum a fost întraga-i viaţă, repejor a tulit-o în lumea drepţilor, însă nu înainte de a o mai „blagoslovi"***** odată pe „bezbojniţa de comonistă" şi în semn de mare respect pentru ea, s-a pleznit de trei ori peste fundul gol, pe care l-a dezvelit pentru ochii tovarăşei. „Acum Haficka stă în faţa Dreptului Dumnezeu şi-i povesteşte toate mârşăviile şi toate faptele tale murdare pe care le-ai săvârşit nemernico!..." i-a spus, rupt în buză Hreţyko Pipika, întâlnindu-se cu Paraska, beat criţă. „Las' că-ţi arăt eu ţie!... O să te satur eu de Dumnezeu!.. l-a ameninţat Paraska pe Hreţyco.A doua zi după ce s-a trezit din beţie, Hreţyco se văita şi se căia, de cele spuse, dar ce mai putea face?... Vorbele n-ai cum să le mai întorci. Ştia el bine că Paraska n-o să-l ierte, ci se va răzbuna crunt, dar până la urmă s-a împăcat cu gândul şi aştepta în ficare zi să-şi ispăşescă pedeapsa. Mult nu i-a trebuit să aştepte, căci într-o noapte Paraska l-a mirosit că fierbe horinca, în pârâul de la capătul grădinii. Nu s-au ivit bine zorii şi Paraska deja bătea, cu zarvă multă la uşa şefului de post, de parcă năvăliseră peste sat tătarii. - Ce s-a întămplat?... – întrebă speriat şeful de post, frecându-şi ochii.- Veniţi repede tovarăşe, căci vecinul meu Hreţyco Pipika, acest duşman al Partidului Comunist, toată noaptea a fiert horinca! – a raportat Paraska frecându-şi mâinile de bucurie.- Trebuia să mă anunţaţi mai repede, acum până ajungem, poate să ştergă toate urmele şi n-o să avem dovezi!.. – i-a reproşat tovarăşei şeful de post.- Nu vă faceţi probleme tovarăşe, eu am văzut în ce loc a ascuns damigenele cu horincă, îmbrăcaţi-vă repejor, eu până atunci fug să-l trezesc pe tovarăşul secretar de partid!...-a rostit pe nerăsuflate Paraska.Mergând spre casa lui Hreţyko Paraska le-a povestit tovarăşilor cum a văzut cu ochii ei pe acesta îngropând două damigene pline cu horincă, pe care a fiert-o toată noaptea, sub doi meri, chiar în mijlocul grădinii lângă claia de fân. Şeful de post, la început, numai aşa „de ochi lumii" a început să caute prin casă, apoi a cotrobăit şi prin şură pe urmă şi-a băgat mâna şi prin căpiţele de fân până a ajuns la cei doi meri indicaţi de tovarăşa Paraska. - I-a adu mătăluţă cetăţene Pipika o cazma şi sapă sub acest măr!... – i-a poruncit, zămbind cu gura până la urechi, şeful de post lui Hreţyko.Hreţyko îndată aduse cazmaua şi începu să sape cu mare grijă de parcă căuta cine ştie ce comoară preţioasă, până a scos din gropă o damigeană de zece litri. Şeful de post înhaţă damigeana şi-l privi pe Hreţyko, care rânjea la el dezvelindu-şi dantura cariată. - Îţi arde de râs banditule!.. Habar nu ai cum o să râzi tu la urmă!... – l-a ameninţat şeful de post.- Ba eu cred că am habar…- Gura imbecilule!... Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu tovarăşul şef de post?!... – a zbierat secretarul de partid. – Ia sapă repede şi sub mărul acesta!..Hreţyko a început să sape şi sub celălalt măr, de sub care a scos încă o damigenă de zece litri. Paraska, ascunsă după gardul viu chicotea de bucurie.- Aşa... Iar acum, după ce avem corpul delict, mătăluţă cetăţene Pipika eşti arestat şi o să mergi cu noi! – spuse cu o mare satisfacţie în glas şeful de post. - Tulai Doamne, da ce am făcut de vreţi să mă legaţi ! – zâmbi fericit Hreţyko, de parcă tocmai primise vestea că a câştigat la loterie.- Ia numai fă pe prostul!... Toată noaptea ai fiert horinca şi asta-i interzis de lege.- Poate am fiert, poate nu am fiert… dar fără dovezi nu mă puteţi aresta! – spuse cu îndrăzneală Hreţyko zâmbind şi mai tare.- Ia te uită ce deştept eşti!... Păi damigenele acestea ce sunt, nu sunt dovezi?... Mai mari dovezi nici nu-mi trebuie pentru a te aresta! – strigă enervat şeful de post.- Şi ce lege, mă rog, vă dă dreptul să arestaţi oamenii pentru că ţin apa în damigene?... – îl pufni râsul pe Hreţyko.- Ce tot îndrugi acolo, crezi că eu n-o să gust din damigene?...- Gustaţi sănătos şi o să vă convingeţi că damigenele sunt pline cu apă! – continuă să zămbescă şiret Hreţyko.Şeful de post a gustat din ambele damigene şi l-a privit mirat pe Hreţyko, cum l-au privit evreii din Cana Galileii pe Domnul Isus transformând apa în vin.- Tovarăşe secretar ori mi se pare mie, ori damigenele sunt într-adevăr pline cu apă… gustaţi vă rog şi dumneavoastră!...- E apă tovarăşe, apă chioară! – spuse convins secretarul de partid.- Ce v-am spus eu?... Iar dumneavoastră nici una, nici două mă arestaţi!.. – ia reproşat Hreţyko.- Naiba să te ia cetăţene Pipika!... Dar ia spune mătăluţă, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti pomi?- Aceşti doi meri, i-a sădit taică-meu, iartă-i Domne, păcatele!.. – şi-a făcut Hreţyko semnul crucii. Tare bun om a mai fost, se mai întorcea acasă, din când în când, beat ca un porc, dar…- Ia nu-mi mai îndruga tu mie verzi şi uscate, ci explică-mi pe scurt, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti meri?- aproape strigă, nervos şeful de post.- Tocmai asta vreu să vă explic. Taică-meu a adus aceşti meri, pe jos tocmai din Sarasău, că pe aicea nu prea erau pe atunci…- Naiba să te ia, împreună cu tatăl tău şi cu merii voştri, mie spune-mi scurt şi la obiect de ce ai îngropat aceste damigene umplute cu apă !... - Păi taică-meu, să-l ierte Sfântul Dumnezeu…- Arde-la-r focul iadului, pe tac-tu şi pe tine împreună cu el! – îşi pierdu răbdarea tovarăşa Paraska, ascunsă după gardul viu.- Înainte de a muri, - continuă Hreţyko, - m-a pus să jur cu mâna pe Sfânta Evanghelie, că apa în care o să-i scald trupul neînsufleţit o s-o pun în două damigene pe care am să-le îngrop sub aceşti meri aduşi de el tocmai din Sarasău. Ce era să fac? Trebuia să-l acult pe taica, căci tare bun om a mai fost, cu toate că se mai îmbăta ca un porc – ba îl lăuda, ba îl vorbea de rău, Hreţyko, pe răposatul său tată. Dar cine să-l mai asculte?... Amândoi tovarăşi, alergau ţinându-se de burtă şi vărsând de le ieşeau ochii din orbite.Chiar în acea zi, şeful de post şi secretarul de partid, au fost internaţi la spital, amândoi bolnavi de hepatită.După ce s-au externat, nici în ruptul capului nu au vrut să se mai întoarcă înapoi în satul tovarăşei Paraska, pe care a exclus-o Partidul Comunist din rândurile sale.Cât despre Hreţyko Pipika, mai fierbe şi acum horinca, dar tot pe ascuns să nu-l vadă Paraska, cu toate că nu mai e interzis… cine ştie, „vrăjitoarea de Paraska e în stare de orice!..."

* bezbojniţa = femeie fără Dumnezeu

** procletă = blestemată

*** zobrajenie = icoană

**** starostele = primarul

*****a blagoslovi = a binecuvânta

NUME DE COMUNIST

AMINTIRI DIN EPOCA DE MĂMĂLIGĂ

(Proză umoristică)

De când Marko Bogar a devenit membru al Partidului Comunist Român, s-a schimbat atât de mult încât vecinii, prietenii, ba chiar nici cei din familia lui, nu-l mai recunoşteau.

„Unde-i acel Marko, care cânta în strana bisericii?” - se mirau creştinii din sat.

„Unde-i acel Marco, nelipsit din cârciumă, ce seară de seară ne turna la glume şi bancuri, de ne prăpădeam de râs?” – se întrebau stimabilii consumatori de răchie.

– Marco, Marco, mi-ai orfănit cârciumioara, acum ce mă fac eu fără tine?!.. – se văita Vasilică birtaşul, a cărui cârciumă, acum, era goală precum muierea lui Adam în grădina Edenului înainte de-a muşca din măr, căci sătenii veneau mai mult pentru bancurile lui Marco la cârciumă, acum dacă Marco nu-i mai calcă pragul, la ce să mai vină?.. Pot bea şi acasă, căci fiecare, slavă cerului, are horincă!

Iar Marco, nici la biserică, nici la cârciumă…cu alte cuvinte nici Domnul, nici dracul nu aveau nici un câştig de pe urma lui. Şedinţele de partid şi biblioteca, erau singurele locuri unde mai mergea Marco, iar restul timpului citea din Marx şi Lenin.

- Nu ţi-e teamă c-o să te bată Sfântul Dumnezeu?... Du-te, măi omule, la biserică şi dă de slujbe să-ţi ierte Domnul păcatele – îl dojenea pe Marco nevastă-sa.

- Religia este opiu pentru popor!... Destul am bâjbâit prin întuneric, acum a sosit timpul şi lumina Partidului Comunist mi-a deschis ochii şi mi-a luminat sufletul! – răspundea mândru Marco.

- Lăudăm pe Isus! – îl salutau oamenii din sat pe Marco.

- Lăudat să fie-n veci Partidul Comunist Român! - răspundea Marko la salutul creştin, strigând din răsputeri de se cruceau oamenii şi-l ocoleau să nu mai fie nevoiţi de-a se întâlni cu comunistul de Marko.

Nici nu se obişnuise bine, nevasta lui Marko, cu capriciile comuniste ale soţului, când pe capul bietei femei căzu altă năpastă. Născu un copil. Nu, să nu credeţi că acesta era necazul, aceasta era bucurie, necazul era altul, copilul s-a născut taman în ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril, cum era firesc şi precum sfânta datină străbună o cere, ea voia să-l numească pe copil Mihai-Gabriel, cu numele sfinţilor ce urmau să fie protectorii pruncului lumit, sau măcar cu numele unuia dintre ei.

- Nici un Mihai, nici un Gabriel ! – a strigat Marko şi ca să demonstreze cât de hotărât este a bătut din picior, de au sunat geamurile ferestrelor.

- Cum să-l numim altfel, dacă el s-a născut de ziua acestor sfinţi? – a întrebat mirată soţia lui Marco.

- Îl vom numi Dej! - hotărî Marco.

- Vai de mine şi de mine!...- începu să se vaite biata femeie, - nici un sfânt din toată biserica nu are asemenea nume.

- Ce-mi pasă mie de sfinţii tăi şi de biserica ta? Fiul meu va purta nume de comunist, îl voi numi ca pe tovarăşul nostru scump şi drag!

- De ce nu-l numeşti Gheorghe sau Gheorghiu?.. Dej este numele tovarăşului, iar prenumele este Gheorghe Gheorghiu – încerca să-l lămurească şi notarul, când s-a dus să facă certeficatul de naştere pentru copil.

- Nume de Gheorghe şi de Gheorghiu întâlneşti la tot pasul, eu vreau ca pe fiul meu să-l cheme Dej – a lovit Marko cu pumnu-n masă.

- Păi bine, dar… - încerca să-l lamurească în continuare notarul pe Marco, însă acesta-l întrerupse brusc:

- Nici un păi!.. Tovarăşe eu am impresia că tu ai ceva împotriva numelui Dej!

Notarul tăcu speriat şi-i eliberă grăbit certificatul de naştere pentru copil.

Dar necazurile nevestei lui Marco nu luară sfârşit. Peste doi ani născu alt prunc, tot băiat.

- Bravo, tovarăşa Vasilena! Încă trei şi Partidul Comunist Român te va decora cu ordinul „Mamă Eroină”- radia de bucurie Marko.

- Lasă-mă în pace cu tovarăşa, eu nu am nevoie de nici un ordin comunist şi nici copii nu mai vreau, ne ajung doi – rosti supărată biata femeie.

- Ce vorbeşti? – se supără de această dată Marko - pentru construirea socialismului avem nevoie de braţe tinere, copiii sunt viitorul strălucit al Partidului Comunist!

- Îl vom numi Petru sau Paul, deoarece mai sunt două săptămâni până la sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel - a încercat, nesigură, să întrerupă discursul soţului despre viitorul strălucit al Partidului Comunist, biata femeie.

- Ia mai termină odată cu sfinţii tăi şi cu numele lor! – se enervă Marcu.

- Dar cum îl vom numi pe micuţ?

- Cum să-l numim, nu ştii …de ce mai întrebi?.. Bineînţeles că-l vom numi Dej!

- Păi Dej l-ai numit deja pe Mihaiţă.

- Să nu cumva să mai îndrăzneşti să-mi numeşti copilul Mihaiţă, numele lui este Dej, iar pe acesta tot Dej îl vom numi - strigă enervat Marko.

- O, bieţii mei copii, de ce v-am mai adus pe lume, dacă nici nume de om n-o să aveţi… a început să plângă biata mamă.

De data aceasta notarul doar zâmbi mirat şi eliberă certeficatul de naştere, fără să-i mai spună ceva lui Marko. Dar când, peste următorii doi ani Marko veni şi-i spuse că şi pe al treilea copil vrea să-l numească tot Dej, notarul îşi pierdu răbdarea:

- Măi omule tu eşti nebun la cap?... Deja ai doi copii cu acelaşi nume, nu se poate să-l numeşti şi pe al treilea tot Dej, gândeşte-te repede la alt nume căci nu am timp de pierdut cu tine!

Luat prin surprindere de către notar, Marko se pierdu cu firea şi răspunse strângând nevinovat din umeri:

- Eu vreau ca toţi copiii mei să aibă nume de comunist, iar eu alt nume de comunist în afară de Dej nu ştiu.Notarul a stat un pic pe gânduri s-a scărpinat la ceafă şi pe urmă i-a întins lui Marko un ziar al Partidului Comunist:

- Caută şi tu căci acest ziar e plin de nume comuniste.

Marko a început cu mare atenţie să citească ziarul. A stat şi tot a citit în linişte, notarul şi uită de el.

- Am găsit!.. – a urlat de bucurie Marko, de sări notarul de pe scaun, de spaimă.

- Aşa, hai spune ce nume ai ales? – se pregătea notarul să completeze certeficatul de naştere.

- Bangladej ! - răspunse bucuros Marko.

MUSTANGUL (poem)

bunului meu prieten Eduard Antonian


Eu sunt mustangul stepelor divine
şi coama-n vânt mi-o port ca pe o ninsoare,
eu galopez prin visul neînceputelor fecioare,
pe mine mă nechează doar mânzele virgine.

Pe mine toamna mă cere, să fiu doar al ei
şi ploaia mă vrea, şi mă plânge...
Dar cum să fiu amantul ploii? Când prin sânge
îmi curge focul şi din ochi îmi scapără scântei.

Eu sunt cel neatins de ham şi fier,
eu sub poveri, nu-mi încovoi spinarea,
la drum purced doar când simt chemarea
în trupul meu de vânt şi cer.

Pe la răscruci eu nu voi da cu banul,
căci însuşi drumul îmi plânge sub copită,
iar clipa cea mai tristă îmi pare fericită...
Credeţi-mă vă rog! Eu sunt Edy Armeanul.