Iar noi eram veseli…

Amintiri

Soarele se dădea pe cer de-a dura aruncând, din când în când, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului» – ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae, purtând pe umerii gârboviți istovirea dimineților, în care asculta, șuieratul coasei prin iarba înrourată. «Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă», – ne-a spus mama, cu ochii plânși și părul despletit. «De ce sunteți tristă și cernită? Mamă! De ce?..». «Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme», ne-a șoptit tristă, iar noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli: «Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță bă-r-r!», – mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...», – se auzea. «Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru», – ne spuse, zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. «Minte! Hai să plecăm de aici!», – mă trase de mânecă Ionică. – «Ce fel de căsuță e aceea... – fără uși, fără ferestre?..». «Ha-ha-ha!..» – râdeam veseli. «E un joc de-al lor, tare ciudat se mai joacă oamenii mari», – îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. «Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate».