marți, 29 martie 2011
joi, 3 martie 2011
«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI
«THALASSA…! THALASSA…!» – UN ROMAN AL DELTEI DUNĂRII ÎN ALB-NEGRU ȘI, PE ALOCURI… GRI
Însuşi «Thalassa...! Thalassa...!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri, soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privilegiu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.
Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?... despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.
La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.
În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului de pescari în anii comunismului», însă ațățat de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!... Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.
În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…
Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor – «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»
Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»
Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»
Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»
Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.
Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» – Silvia Zabarcencu își crează personajele în antiteză, nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».
Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?... Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…
Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.
«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.
«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!
luni, 14 februarie 2011
duminică, 6 februarie 2011
MEMORIALUL DURERII
Memorialul durerii DVD1 partea 2 - Recurs in cazul Motrescu http://www.megaupload.com/?d=Z41RHQBJ http://www.56.com/u12/v_NTc5MzAyMjU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD1 partea 3 - Baietii din munti http://www.megaupload.com/?d=EZ4LH3ML http://www.56.com/u87/v_NTc5MzAzMDA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 1- Mogos si Mazilu http://www.megaupload.com/?d=XNE4QTBZ http://www.56.com/u85/v_NTc5MzA0NzQ.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 2 - Studentii http://www.megaupload.com/?d=RZQMI8W9 http://www.56.com/u29/v_NTc5MzA2ODI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD2 partea 3 - Drumul spre Grecia duce la Jilava / Demonul din Calimara http://www.megaupload.com/?d=S1W2YN5F http://www.56.com/u12/v_NTc5MzA3NTM.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 1 - Marea finanta, in process http://www.megaupload.com/?d=KGXJ4PMQ http://www.56.com/u80/v_NTc5MzA5MDk.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 2 - Sa nu ne razbunati http://www.megaupload.com/?d=1BU0O183 http://www.56.com/u19/v_NTc5MzEwMjQ.html - Vizionare Memorialul durerii DVD3 partea 3 - Experimentul Pitesti /Procesul elitelor politice http://www.megaupload.com/?d=X59Q8T7C http://www.56.com/u27/v_NTc5MzExMjA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD4 partea 1 – Deportarea http://www.56.com/u91/v_NTc5MzEzNjA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD4 partea 2 - Sistemul concentrationar/Noua academie http://www.56.com/u91/v_NTc5MzE0NDg.html - Vizionare http://www.56.com/u63/v_NTc5MzE1MDg.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 1 - Cu dumnezeu in catacombe http://www.56.com/u26/v_NTc5MzE2NDc.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 2 - Un spatiu insetat de libertate/Colectivizarea http://www.56.com/u94/v_NTc5MzE3MTU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD5 partea 3 - Noaptea de inviere in minele de plumb http://www.56.com/u88/v_NTc5MzIwNjE.html - Vizionare Memorialul durerii DVD6 partea 1 - Lagarele din Balta Brailei http://www.56.com/u24/v_NTc5MzIxNzM.html - Vizionare Memorialul durerii DVD6 partea 2 - Voi stati si va uitati si pe Dunare curg cadavre http://www.56.com/u70/v_NTc5MzIzOTU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 1 - Viteaza din Nucsoara http://www.56.com/u49/v_NTc5MzI0NjI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 2 - Corneliu Coposu: un destin / Daca zidurile ar putea vorbi http://www.56.com/u98/v_NTc5Mzg5MzU.html - Vizionare Memorialul durerii DVD7 partea 3 - Povestea Anitei Nandris din Bucovina http://www.56.com/u53/v_NTc5Mzk1MDY.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 1- Evadarile din gulag - Ion Ioanid, Tudor Greceanu http://www.56.com/u76/v_NTc5Mzk5Njk.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 2 - Mosu / Paul Goma http://www.56.com/u84/v_NTc5NDAyNDE.html - Vizionare Memorialul durerii DVD8 partea 3 - Mosu / Paul Goma http://www.56.com/u25/v_NTc5NDA0NDY.html - Vizionare Memorialul durerii DVD9 partea 1- Totul despre 15 noiembrie 1987 / Doina Cornea http://www.56.com/u29/v_NTc5NDA4OTA.html - Vizionare Memorialul durerii DVD9 partea 2 - Un cetatean de onoare http://www.56.com/u27/v_NTc5NDExNTI.html - Vizionare Memorialul durerii DVD10 partea 1- Gheorghe Ursu http://www.56.com/u36/v_NTc5NDEzMzc.html - Vizionare Memorialul durerii DVD10 partea 2 - Un ziar de la Bucuresti la Washington http://www.56.com/u28/v_NTc5NDU3Mjk.html - Vizionare |
miercuri, 5 ianuarie 2011
Imagini de la Centrul Cultural Ucrainean din Bucureşti
duminică, 9 august 2009
Primele dureri
Bunica Maria spunea, că de fapt, eu am început de acolo, de unde s-a sfârşit tăcerea, ca un răspuns al Maicii Domnului, la o rugă lungă de douăzeci de ani, al celei sterpe, devenită născătoare de prunc.
* * *
Trei primăveri la rând, cireşul păsăresc, beat de fericire, ningea păsăreşte peste capul meu bălai, cu dalbe flori de ie al neînceputelor fecioare, iar în a patra primăvară, barda, poate prea ascuţită, a tatălui meu, muşcă câineşte din lemnul de culoarea cerii a dragului meu prieten.
Astfel a fost săvârşită prima durere, pe care am înţeles-o ceva mai târziu citind „Moromeţii” lui Marin Preda.
* * *
Cea de-a doua durere s-a săvârşit atunci când tata împreună cu unchiul Vasile, vărul mamei, s-au suit pe acoperişul casei noastre cu draniţe înnegrite de fum, şi au început să-l descoase.
Peste două ore, coboram din podul casei noastre fără de acoperiş. Aveam buzunarele pline cu ouă de vrabie sparte şi ochii plini de lacrimi.
Pe a doua durere am înţeles-o, abia după ce ne-am mutat în casa nouă cu ferestre mari şi podele albe din scândură de brad.
* * *
Cea de-a treia durere nu s-a lăsat aşteptată prea mult. A venit odată cu moartea unchiului Andrei, soţul mătuşii Ana, sora mai mică a tatii. De altfel această moarte a fost prevestită printr-un vis, pe care-l visase mama, şi pe care i-l răstălmăcise bătrâna Anastasia.
Unchiul Andrei era un fel de vedetă a satului, deoarece câştigase la „Loz în plic” o maşină, „Dacia 1100”, imediat după ce a coborât în satul nostru, dintr-un sat de sub munţii Maramureşului. Era foarte tânăr când pădurile Reşiţei i-au cerut viaţa drept tribut, cum aveau să ceară, ceva mai târziu, pădurile Herei viaţa vărului meu Vasile, iar pădurile Parângului viaţa vărului Ilie. Cum, de fapt cereau toate pădurile din toate vremurile.
Unchiul Andrei lăsase în urma lui trei copii foarte mici şi o văduvă tânără, care se va mai recăsători de câteva ori.
Cea de-a treia durere – MOARTEA, nu am înţeles-o nici până-n ziua de azi, dar în schimb sufletul meu de copil se obişnuise cu durerile.
Iar noi eram veseli…
Amintiri
Soarele se dădea pe cer de-a dura aruncând, din când în când, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului» – ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae, purtând pe umerii gârboviți istovirea dimineților, în care asculta, șuieratul coasei prin iarba înrourată. «Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă», – ne-a spus mama, cu ochii plânși și părul despletit. «De ce sunteți tristă și cernită? Mamă! De ce?..». «Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme», ne-a șoptit tristă, iar noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli: «Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță bă-r-r!», – mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...», – se auzea. «Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru», – ne spuse, zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. «Minte! Hai să plecăm de aici!», – mă trase de mânecă Ionică. – «Ce fel de căsuță e aceea... – fără uși, fără ferestre?..». «Ha-ha-ha!..» – râdeam veseli. «E un joc de-al lor, tare ciudat se mai joacă oamenii mari», – îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. «Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate».