BALADE ŞI MONOLOGURI

(POEZII)

BALADA CIOPLITORULUI ÎN PIATRĂ

Scultorului Mihai Borodi


Înfloreşte trandafirul sub dălţile trudite,
Se nasc noi orizonturi sculptate în granit.
Mai nobilă e viţa din porţile cioplite,
De-a lungul căii fără de sfărşit.

Din fruntea-ţi încruntată şi plină de sudoare,
Renasc madone sfinte şi îngeri vestitori.
Azi nimeni nu crede că graiul pietrei doare,
De nu-i cioplită de un sculptor răbdător.

Sărmane cioplitor, suflete hai-hui
Prin anotimpul nimănui,
Doar atunci fruntea ţi-o apleci,
Când simţi căldura pietrei reci.


BALADA ULTIMULUI ROMANTIC

În memoria lui Ştefan Tcaciuc


Ultimul romantic pe drumul veşniciei
Ducând cu sine dorul şi muza la rever,
Prin clipele rebele în ritmul poeziei,
Împărţind mereu iubirea între pământ şi cer.

Ivit din anotimpul poveştilor cu zâne,
Scăldat în roua celor ce se unesc din trei,
Îmbătat de unduiri şi mersuri de cadâne,
Şi înfiat de doruri şi iubit de zei.

Valetul veşnic tănâr al dorului şi muzei,
Adesea prea sălbatic, adesea prea cuminte,
Azi este cavalerul nobil al ordinului frunzei,
De un albastru dulce-al aducerii aminte.

Când mai răsună paşii pe drumul amintirii,
El mai colindă pe la gospodarii antici
Şi cineva se roagă pentru el iubirii –
E ultimul romantic pierdut printre romantici.



BALADA CELOR PLECAŢI


Frunză verde, lemn de cruce
Încrustat pe el cu-n nume,
N-am de mers, dar tot m-oi duce
Dintr-o lume în altă lume.

În lumea fără dimineaţă,
Fără ziuă, fără soare,
Unde nu-i nici strop de ceaţă,
Unde moartea nu omoră.

Doar ţărâna îşi mai cere
Ceea ce i se cuvine.
N-au de mers, dar tot or mere
Şi urmaşii după mine.

Mai tărziu sau mai devreme,
Cei plecaţi vor să se ştie
Că s-au dus dar pentru-o vreme,
Doar atâtă, căt să învie.



MONOLOGUL ŢAPINARULUI


Pădurea mea, vreau pururi verde să te cânt
Şi rogu-te înrudeşte-te cu mine,
Căci niciodată nimănui nu mă vând
Şi niciodată nu mi-a fost ruşine.

Pădurea mea, de-o fi să mor
Tu nimănui să nu îi dai de veste,
Păstrează-mă înzăpezit în flori
Şi reînvie-mă în vreo poveste.

Credinţă îţi jur cu mâna pe topor,
La fel cum ţi-au jurat srămoşii mei,
Cu traista goală, ninşi de dor,
Cu ochi de foc şi chipuri de zei.

Pădurea mea, vreau pururi verde să te ştiu,
De lemnul tău, ce-i drept, mai am nevoie.
Să-mi fac vioră, leagăn şi sicriu…
Iertare-ţi cere-voi, în ochi cu o lacrimă –
un strop de ploaie.


MONOLGUL FIULUI CĂLĂTOR


Măicuţă dragă, dintr-o gară-ţi scriu
Şi nici nu ştiu vre-un tren de plecă,
Afară-i noapte, frig şi e tărziu
Şi nu-i cu mine nimeni la drum
să mă petreacă.

Bagaje nu am multe, toate într-o
geantă încap,
de milă lumea-mi plânge precum
că aş fi sărac.
Dar eu-s bogat măicuţă, atâta d bogat…
Am Biblia,Cobzarul* şi cămaşa de bumbac.
......................................................................
Cobzarul = operele lirice a lui Taras Şevcenko


MONOLOGUL MURIBUNDULUI


E atât de dulce viaţa şi frumoasă
Încât nu-mi vine, zău, să mă las dus,
De roata timpului cea nemiloasă –
Ce mă învârte întruna spre apus.

Şi apoi nu-i nimeni să-mi plângă
versul,
Când fiecare plâge, doar, pentru el,
Ţărâna încet regla-mi-va pulsul –
Unui biet bulgăre rebel.

Într-o unire dulc-nemiloasă,
Dealtfel nimic pe lume nu-i
mai sfânt
Decât întoarcerea acasă,
Pământului câtre pământ.