VERSURI DE DRAGOSTE

I

DOR DE TOATE


Iubito, nu ştiu de ce-mi ceri,
Azi dorul florilor de meri…
Poate tu şti de dorul cui,
Tot zboară frunza de gutui?

Iubito, spune-mi dacă crezi
În dorul verde din livezi?
Doar tu înţelegi de ce tac
În dorul roşu florile de mac…

De dorul tău, iubito, mor
În dorul dorului de dor,
Precum cocorul călător,
De dorul tău m-aş face dor.

Iubito, azi mi-e dor de ploi,
Mi-e dor de tine şi de noi,
Mi-e dor de vinul nebăut,
Mi-e dor de dorul ce-a trecut.

Iubito, ia-mi din dor cât vrei…
Dorul de tine să nu mi-l iei,
Căci am aflat de dorul cui
Tot zboară frunza de gutui.


.
II
.
EU SUNT POETUL


Eu sunt poetul ce ştie să aştepte,
Cănd muza mă înşală cu alţi trubaduri,
Şi timpul-mi recită poeme prin plete.
Din sute şi sute de guri.

Eu sunt poetul ce-şi poartă durerea,
Ca pe o floare de mai, la rever.
Tristeţea şi dorul mi-e toată averea,
Ce altceva aş putea să mai cer?

Eu sunt poetul ce mai crede în vise,
Caci însăşi viaţa mi-a fost ca un vis,
Avut-am doar parte de iubiri nepermise,
Şi întruna am mers pe un sens interzis.

Mulţi mi se oferă păcatu-mi să-l spele,
Dar eu nu mă simt cu nimic vinovat,
Când viaţa mă poartă pe drumuri rebele
Eu n-am nici o vină şi nici un păcat.

.

III

.
TESTAMENT


Când mâna ta o să–mi închidă ochii,
Aş vrea să plângi cu hohote de amar
Şi-n loc de lumânări tu spune-i popii-
La căpătâi vreau frunze de stejar.

Nu voi să pui ştergar peste oglindă,
În doliu să te-mbraci ar fi-n zadar,
Dar pune-mi în sicriu, te rog, o ghindă,
Ca peste un secol iarăşi să răsar.


.

IV
.

SPOVEDANIE

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită, prin fumul de ţigară,
păcate săvârşite, cu fapta sau, cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.

A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaş e gândul, ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.

Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa, cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera, mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.

Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii la Rona de Sus.

Aicea curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Essenin, puţin câte puţin
şi parcă te întreabă: “tu, tot mai scrii, poete?..”

Iar pentru toate acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.



V
.
ROB ŢIE

.

.
Miroase-n sat a pâine, a vin, şi a iubire...
Genunchiu-mi plec iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, şi rob, a cei frumos.

Un vers, prelins, ca fumul, mi se asterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, cea paşnică pesemne,
încârunţeşte versul şi iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.

Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec rob ţie, şi fără umilinţă.
Demult cu trista viaţă, eu, nu mai fac pariuri,
dar am să mor, într-o noapte, la propria-mi dorinţă.

VI

.

BALADA PRIMEI NINSORI

Iar îmi ninge-n suflet, a poveste veche.
Ogoieşte, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viaţa, floare la ureche,
voi plati iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea, ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.
Sânii tăi iubito, îmi cer o sărutare:
am să trec Carpaţii şi am sa-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăţ la fereastră,
ca un mag de gheaţă şi fără de stea,
vom nunti, frumoaso, toata iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă, fi-va întreagă iarnă
te voi ţine-n braţe cu nesaţ şi mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toţi brazii, ca pentru un sărut.

.

VII

.

IARNA PENTRU DOI

Te iubesc, frumoaso, ca pe o minune

răsărită parcă dintr-un vechi colind,

Dragostea îmi zboară peste munţi în lume

vreau să ajung la tine şi să te alint.

Şi la miez de noapte să te duc departe,

tu să uiţi, frumoaso, drumul înapoi

şi printre suspine să îmi spui în şoaptă

că e loc în lume şi pentru noi doi.

De va fi ninsoarea mai de omenie,

va ascunde drumul laş spre înapoi,

mult te rog, iubito, nimeni să nu ştie,

să rămână iarna numai între noi.

Or să înflorească flori de ger la geamuri,

jocuri din privirea ochilor tăi mari,

vor sclipi feeric stelele în ramuri,

vor şopti colinde crucile-n stejari.