Primele dureri

Se zvoneşte prin tot felul de zapisuri şi pisanii prăfuite, precum că eu Mihai întâiul şi singurul prunc şi domn al curţii părinteşti dintr-un mic cătun din Maramureş, m-aş fi lumit în anul Domnului unamienouăsuteşaizecişicinci, într-o dimineaţă vestită de cocoşii bunicii Maria, în mijlocul lui cireşar, când cireşul păsăresc al aceleiaşi curţi, plângea cu lacrimi de cireşe înrourate.
Bunica Maria spunea, că de fapt, eu am început de acolo, de unde s-a sfârşit tăcerea, ca un răspuns al Maicii Domnului, la o rugă lungă de douăzeci de ani, al celei sterpe, devenită născătoare de prunc.

* * *

Trei primăveri la rând, cireşul păsăresc, beat de fericire, ningea păsăreşte peste capul meu bălai, cu dalbe flori de ie al neînceputelor fecioare, iar în a patra primăvară, barda, poate prea ascuţită, a tatălui meu, muşcă câineşte din lemnul de culoarea cerii a dragului meu prieten.
Astfel a fost săvârşită prima durere, pe care am înţeles-o ceva mai târziu citind „Moromeţii” lui Marin Preda.

* * *

Cea de-a doua durere s-a săvârşit atunci când tata împreună cu unchiul Vasile, vărul mamei, s-au suit pe acoperişul casei noastre cu draniţe înnegrite de fum, şi au început să-l descoase.
Peste două ore, coboram din podul casei noastre fără de acoperiş. Aveam buzunarele pline cu ouă de vrabie sparte şi ochii plini de lacrimi.
Pe a doua durere am înţeles-o, abia după ce ne-am mutat în casa nouă cu ferestre mari şi podele albe din scândură de brad.

* * *

Cea de-a treia durere nu s-a lăsat aşteptată prea mult. A venit odată cu moartea unchiului Andrei, soţul mătuşii Ana, sora mai mică a tatii. De altfel această moarte a fost prevestită printr-un vis, pe care-l visase mama, şi pe care i-l răstălmăcise bătrâna Anastasia.
Unchiul Andrei era un fel de vedetă a satului, deoarece câştigase la „Loz în plic” o maşină, „Dacia 1100”, imediat după ce a coborât în satul nostru, dintr-un sat de sub munţii Maramureşului. Era foarte tânăr când pădurile Reşiţei i-au cerut viaţa drept tribut, cum aveau să ceară, ceva mai târziu, pădurile Herei viaţa vărului meu Vasile, iar pădurile Parângului viaţa vărului Ilie. Cum, de fapt cereau toate pădurile din toate vremurile.
Unchiul Andrei lăsase în urma lui trei copii foarte mici şi o văduvă tânără, care se va mai recăsători de câteva ori.
Cea de-a treia durere – MOARTEA, nu am înţeles-o nici până-n ziua de azi, dar în schimb sufletul meu de copil se obişnuise cu durerile.

Iar noi eram veseli…

Amintiri

Soarele se dădea pe cer de-a dura aruncând, din când în când, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului» – ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae, purtând pe umerii gârboviți istovirea dimineților, în care asculta, șuieratul coasei prin iarba înrourată. «Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă», – ne-a spus mama, cu ochii plânși și părul despletit. «De ce sunteți tristă și cernită? Mamă! De ce?..». «Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme», ne-a șoptit tristă, iar noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli: «Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță bă-r-r!», – mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...», – se auzea. «Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru», – ne spuse, zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. «Minte! Hai să plecăm de aici!», – mă trase de mânecă Ionică. – «Ce fel de căsuță e aceea... – fără uși, fără ferestre?..». «Ha-ha-ha!..» – râdeam veseli. «E un joc de-al lor, tare ciudat se mai joacă oamenii mari», – îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. «Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate».

GRAFICA / DESEN

Pasăre măiastră

dans

vis

ARTA NAIVA Taietorii de scandura

VERSURI DE DRAGOSTE

I

DOR DE TOATE


Iubito, nu ştiu de ce-mi ceri,
Azi dorul florilor de meri…
Poate tu şti de dorul cui,
Tot zboară frunza de gutui?

Iubito, spune-mi dacă crezi
În dorul verde din livezi?
Doar tu înţelegi de ce tac
În dorul roşu florile de mac…

De dorul tău, iubito, mor
În dorul dorului de dor,
Precum cocorul călător,
De dorul tău m-aş face dor.

Iubito, azi mi-e dor de ploi,
Mi-e dor de tine şi de noi,
Mi-e dor de vinul nebăut,
Mi-e dor de dorul ce-a trecut.

Iubito, ia-mi din dor cât vrei…
Dorul de tine să nu mi-l iei,
Căci am aflat de dorul cui
Tot zboară frunza de gutui.


.
II
.
EU SUNT POETUL


Eu sunt poetul ce ştie să aştepte,
Cănd muza mă înşală cu alţi trubaduri,
Şi timpul-mi recită poeme prin plete.
Din sute şi sute de guri.

Eu sunt poetul ce-şi poartă durerea,
Ca pe o floare de mai, la rever.
Tristeţea şi dorul mi-e toată averea,
Ce altceva aş putea să mai cer?

Eu sunt poetul ce mai crede în vise,
Caci însăşi viaţa mi-a fost ca un vis,
Avut-am doar parte de iubiri nepermise,
Şi întruna am mers pe un sens interzis.

Mulţi mi se oferă păcatu-mi să-l spele,
Dar eu nu mă simt cu nimic vinovat,
Când viaţa mă poartă pe drumuri rebele
Eu n-am nici o vină şi nici un păcat.

.

III

.
TESTAMENT


Când mâna ta o să–mi închidă ochii,
Aş vrea să plângi cu hohote de amar
Şi-n loc de lumânări tu spune-i popii-
La căpătâi vreau frunze de stejar.

Nu voi să pui ştergar peste oglindă,
În doliu să te-mbraci ar fi-n zadar,
Dar pune-mi în sicriu, te rog, o ghindă,
Ca peste un secol iarăşi să răsar.


.

IV
.

SPOVEDANIE

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită, prin fumul de ţigară,
păcate săvârşite, cu fapta sau, cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.

A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaş e gândul, ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.

Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa, cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera, mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.

Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii la Rona de Sus.

Aicea curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Essenin, puţin câte puţin
şi parcă te întreabă: “tu, tot mai scrii, poete?..”

Iar pentru toate acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.



V
.
ROB ŢIE

.

.
Miroase-n sat a pâine, a vin, şi a iubire...
Genunchiu-mi plec iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, şi rob, a cei frumos.

Un vers, prelins, ca fumul, mi se asterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, cea paşnică pesemne,
încârunţeşte versul şi iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.

Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec rob ţie, şi fără umilinţă.
Demult cu trista viaţă, eu, nu mai fac pariuri,
dar am să mor, într-o noapte, la propria-mi dorinţă.

VI

.

BALADA PRIMEI NINSORI

Iar îmi ninge-n suflet, a poveste veche.
Ogoieşte, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viaţa, floare la ureche,
voi plati iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea, ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.
Sânii tăi iubito, îmi cer o sărutare:
am să trec Carpaţii şi am sa-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăţ la fereastră,
ca un mag de gheaţă şi fără de stea,
vom nunti, frumoaso, toata iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă, fi-va întreagă iarnă
te voi ţine-n braţe cu nesaţ şi mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toţi brazii, ca pentru un sărut.

.

VII

.

IARNA PENTRU DOI

Te iubesc, frumoaso, ca pe o minune

răsărită parcă dintr-un vechi colind,

Dragostea îmi zboară peste munţi în lume

vreau să ajung la tine şi să te alint.

Şi la miez de noapte să te duc departe,

tu să uiţi, frumoaso, drumul înapoi

şi printre suspine să îmi spui în şoaptă

că e loc în lume şi pentru noi doi.

De va fi ninsoarea mai de omenie,

va ascunde drumul laş spre înapoi,

mult te rog, iubito, nimeni să nu ştie,

să rămână iarna numai între noi.

Or să înflorească flori de ger la geamuri,

jocuri din privirea ochilor tăi mari,

vor sclipi feeric stelele în ramuri,

vor şopti colinde crucile-n stejari.

VERSURI PENTRU MARAMUREŞ

(Poezii)


IMN PENTRU MARAMUREŞ



Fără Tisa n-ar fi margine de ţară,
Fără Iza chiar ar fi prăpăd.
Nu se poate fără Ronişoară,
Fără Sighet nu se poate nici atât.

Nu se putea fără Vişeu şi Mara,
Nici fără porţi cioplite din stejari.
Aici ţăranu-şi poartă-n suflet ţara,
Iar ţara-i poartă-n suflet pe ţărani.

Nicicum fără Săpânţa nu se poate
Unde s-a râs de moarte mai întâi,
Nici fără Hută nu se poate
Cum nu se poate nici fără Gutâi.

Fără Moisei şi Borşa nu se poate iar
Cum nu se poate nici fără Poieni,
Căci ţara altfel n-ar fi ţară,
Nici neamul, neam, fără de moroşeni.

.

.

.
CIMITURUL VESEL DIN SĂPÂNŢA

Motto:

"Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacra-mea
Trei zile de mai traia
Zaceam eu si cetea ea
Voi care treceti pa aici
Incercati sa n-o treziti
Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine
Da asa eu m-oi purta
Ca-napoi n-a inturna
Stai aicea draga soacra-mea"
(Epitaf de pe o cruce din Săpânţa)


În cimitirul vesel,
mă plimb printre morminte.
Mă simt legat de moarte foarte strâns.
Niciunde nu se moare atâta de cuminte,
Aici de-o veşnicie mai nimenea
n-a plâns.

Orice mormânt din juru-mi
îl simt că mi-e aproape.
Şi, parcă, deodată cu timpu-s înfrăţit,
Îmi şoptesc păduri, şi munţi, şi ape,
Aici dorm strămoşii, totuşi,
nimeni n-a murit.

Ca-n balada Mioriţei, aici nu se moare,
Ci se cunună doar pământul cu pământ.
Şi clopotul când bate –
e o zi de sărbătoare,
În cimitirul vesel
se veseleşte fiece mormânt.

În cimitirul vesel mă plimb
printre morminte.
M-a cucerit pământul,
făcându-mi legământ,
O umbră se ridică,
sa-mi aduc de ea aminte,
De dincolo de vreme,
de viaţă şi mormânt.


DOR DE MARAMUREŞ

Lui Ducu Berţi

„De s-ar face dealul şăs
Şi calea bună de mărs
De la străini ca să ies;
De sa-r face dealul luncă
Şi vremea bună de ducă
De la străîni să mă ducă”
(Veche strigătură din Maramureş)

Maramureş dor dulce amar,
Monumentale porţi, cresc din ţărână,
Dar ne vedem din ce în ce mai rar
Şi credemă că nu mi–e la îndemănâ.

Tot ard ca un martir pe rug,
Însoţit de dor, pe un’ m-aş duce
Şi în fiecare seară în amurg
Eu devin rob al dorului răscruce.

La casa strămoşescă în pridvor,
Mai arde-n grindă trist lămpaşul.
De tine maramureş îmi este dor
Tu iartă-mă că m-a furat oraşul.


ION DE MARAMUREŞ

Poetului Ioan Petrovai


A înflorit sub Hera, mândru al porţii lemn
În Petrova viaţa curge ca un iureş
Cân vorbeşte aspru –un bărbat solemn-
Petrovai Ioan- Ion de Maramureş.

Curge linVişeul în umbra dimineţii.
Soarele răsare ca un martir pe rug
Răstignind poeme pe altarul vieţii
Se îmbracă-n versuri poetul haiduc.

Trecând pe sub poarta către veşnicie,
Îmbâtat de versul unei primăveri
Ion de Maramureş, mândru ca o ie
Înflorind în poeme dorului de ieri.


.
.
.
ÎN RONA ÎNFRUNZESC GORUNII


În Rona înfrunzesc gorunii
Într-o rugă verde către cer,
Ce-o mai înalţă şi azi străbuni
Ca pe-o colindă cu mult ler.

În Rona înfrunzesc gorunii
Şi clopotul în verde sună,
Când la vecernii vin străbunii
Gătiţi ân chip de noapte bună.

În Rona înfrunzesc gorunii
Şi cerul verde vrea să pară,
Când an de an ne aduc străbunii
Ca pe un tribut – o primăvară.
.
.
.JURĂMÂNTUL ŢĂRANULUI


Nu pot, nu vreau şi nici nu ştiu
Dar dacă am fost din tată-n fiu
Şi de acum până la sicriu,
Eu jur că am să rămân ţăran!

Nu ştiu, nu pot şi nici nu vreau
Oricui eu spune-voi pe şleau
Ţăran voi fi pân la mormânt
O jur cu mâna pe pământ.

Nu vreau nu ştiu şi nici nu pot,
Sunt al ţăranului nepot
Şi cu asta am spus tot!...
Eu jur că am să rămân ţăran

Altfel nu pot,
Altftfel nu vreau,
Altfel nu ştiu
Decât ţăran să fiu.



LA RĂMAS BUN

„În memoria poetului şi prietenului
meu Mihai Nebeleac”

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai stins.
Spune-mi dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Rămâi măcar pentru o zi, amice,
La ce atâta grabă pentru drum ?
La vară grâul da –va iar în spice
Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,
Am fost de toate, prieteni şi duşmani,
Dar ne împăcam la o votcă de secară
Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne
Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,
Nici mie mult nu-mi mai rămâne
Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai dus.
Spune-mi: dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de spus ?...

BALADE ŞI MONOLOGURI

(POEZII)

BALADA CIOPLITORULUI ÎN PIATRĂ

Scultorului Mihai Borodi


Înfloreşte trandafirul sub dălţile trudite,
Se nasc noi orizonturi sculptate în granit.
Mai nobilă e viţa din porţile cioplite,
De-a lungul căii fără de sfărşit.

Din fruntea-ţi încruntată şi plină de sudoare,
Renasc madone sfinte şi îngeri vestitori.
Azi nimeni nu crede că graiul pietrei doare,
De nu-i cioplită de un sculptor răbdător.

Sărmane cioplitor, suflete hai-hui
Prin anotimpul nimănui,
Doar atunci fruntea ţi-o apleci,
Când simţi căldura pietrei reci.


BALADA ULTIMULUI ROMANTIC

În memoria lui Ştefan Tcaciuc


Ultimul romantic pe drumul veşniciei
Ducând cu sine dorul şi muza la rever,
Prin clipele rebele în ritmul poeziei,
Împărţind mereu iubirea între pământ şi cer.

Ivit din anotimpul poveştilor cu zâne,
Scăldat în roua celor ce se unesc din trei,
Îmbătat de unduiri şi mersuri de cadâne,
Şi înfiat de doruri şi iubit de zei.

Valetul veşnic tănâr al dorului şi muzei,
Adesea prea sălbatic, adesea prea cuminte,
Azi este cavalerul nobil al ordinului frunzei,
De un albastru dulce-al aducerii aminte.

Când mai răsună paşii pe drumul amintirii,
El mai colindă pe la gospodarii antici
Şi cineva se roagă pentru el iubirii –
E ultimul romantic pierdut printre romantici.



BALADA CELOR PLECAŢI


Frunză verde, lemn de cruce
Încrustat pe el cu-n nume,
N-am de mers, dar tot m-oi duce
Dintr-o lume în altă lume.

În lumea fără dimineaţă,
Fără ziuă, fără soare,
Unde nu-i nici strop de ceaţă,
Unde moartea nu omoră.

Doar ţărâna îşi mai cere
Ceea ce i se cuvine.
N-au de mers, dar tot or mere
Şi urmaşii după mine.

Mai tărziu sau mai devreme,
Cei plecaţi vor să se ştie
Că s-au dus dar pentru-o vreme,
Doar atâtă, căt să învie.



MONOLOGUL ŢAPINARULUI


Pădurea mea, vreau pururi verde să te cânt
Şi rogu-te înrudeşte-te cu mine,
Căci niciodată nimănui nu mă vând
Şi niciodată nu mi-a fost ruşine.

Pădurea mea, de-o fi să mor
Tu nimănui să nu îi dai de veste,
Păstrează-mă înzăpezit în flori
Şi reînvie-mă în vreo poveste.

Credinţă îţi jur cu mâna pe topor,
La fel cum ţi-au jurat srămoşii mei,
Cu traista goală, ninşi de dor,
Cu ochi de foc şi chipuri de zei.

Pădurea mea, vreau pururi verde să te ştiu,
De lemnul tău, ce-i drept, mai am nevoie.
Să-mi fac vioră, leagăn şi sicriu…
Iertare-ţi cere-voi, în ochi cu o lacrimă –
un strop de ploaie.


MONOLGUL FIULUI CĂLĂTOR


Măicuţă dragă, dintr-o gară-ţi scriu
Şi nici nu ştiu vre-un tren de plecă,
Afară-i noapte, frig şi e tărziu
Şi nu-i cu mine nimeni la drum
să mă petreacă.

Bagaje nu am multe, toate într-o
geantă încap,
de milă lumea-mi plânge precum
că aş fi sărac.
Dar eu-s bogat măicuţă, atâta d bogat…
Am Biblia,Cobzarul* şi cămaşa de bumbac.
......................................................................
Cobzarul = operele lirice a lui Taras Şevcenko


MONOLOGUL MURIBUNDULUI


E atât de dulce viaţa şi frumoasă
Încât nu-mi vine, zău, să mă las dus,
De roata timpului cea nemiloasă –
Ce mă învârte întruna spre apus.

Şi apoi nu-i nimeni să-mi plângă
versul,
Când fiecare plâge, doar, pentru el,
Ţărâna încet regla-mi-va pulsul –
Unui biet bulgăre rebel.

Într-o unire dulc-nemiloasă,
Dealtfel nimic pe lume nu-i
mai sfânt
Decât întoarcerea acasă,
Pământului câtre pământ.